Se spune că pe oamenii buni Dumnezeu îi cheamă la El – la oastea Lui de îngeri, cînd încă multe lucruri folositoare pentru ei, pentru familiile lor și societate ar mai avut de făcut pe această lume... Nu știm dacă este așa sau nu, și nici nu ne-am propus să dezbatem noi această temă, ca să descifrăm misterul. Și ne mor, la vîrste tinere, poeți, pictori, actori, rude, cunoștințe... Cu trei ani în urmă, aveam să primim vestea morții fulgerătoare a celei care a fost Laura Opariuc (n. 23.05.1963 – d. 20.05.2020), mamă, soție, cadru didactic, poetă. Și cum să nu ne fi întristat moartea ei, cînd știam că nu suferea de vreo boală? Așa a vrut destinul cu ea, să o scoată din scena vieții înainte de vreme. Timpul nu a mai avut răbdare și s-a oprit brusc pentru Laura. Ne-a părăsit, lăsînd în urma sa lacrimi și durere, întrebări, dar mai ales incertitudinea omului, ca ființă trecătoare pe acest pămînt înspre alte dimensiuni, călătorind prin această lume, de cînd se naște și pînă ce vine clipa plecării lui la ceruri. După mărturisirile sale, Laura Opariuc a iubit viața ca nimeni altcineva, numai că viața a trădat-o cînd lumea îi era mai dragă, plecînd spre grădina Marelui Tot, fără să dea vreo veste în acest sens. Iată că și în cazul său, la fel ca al omului, în general, s-au adeverit vorbele bătrînești, care spun că omul nu știe cînd vine pe lume și nici nu știe cînd pleacă. Nu e nici un mister în toată povestea asta, așa stau lucrurile în fapt, iar mersului vieții nu i te poți împotrivi, indiferent cine ești tu ca persoană. Laura Opariuc a plecat parcă prea tristă pe sine, dar fericită că a scăpat de calvarul vieții de aici, mai ales de cînd apăruse pandemia de coronavirus, care parcă nu se mai termina, ținînd planeta pe jar... Așa cum aveam să remarc în puținele discuții telefonice avute, pentru ea, poezia era hrana ei de liniște și bucurie sufletească, o terapie prin cuvîntul scris întru mesaj și dorința de a fi poetă. Interesant este de văzut dacă Laura Opariuc a lăsat în urma sa și manuscrise inedite, în afara cărților pe care le-a publicat. Pentru a se vedea astfel cît de productivă a fost pe tărîm scriitoricesc și, totodată, pentru a afla mai multe despre modul ei de lucru. Și ne-am lămuri, într-un fel sau altul, dacă există volumul de proză la care, în timpul vieții, spunea că lucrează intens. Dacă s-ar descoperi niște note de jurnal, multe lucruri ar fi lămurite privind moartea sa, pentru unii, suspectă. Odată cu dispariția fizică a unui om, indiferent de vremuri sau de tehnologia modernă folosită, proiectele lui rămîn uitate, fără a mai fi materializate vreodată. Nu știm care ne e mersul vieții, iar Laurei Opariuc, destinul i-a rupt ultima filă din calendar atunci cînd nimeni nu se aștepta, pentru ca ea să urce la ceruri, în paza îngerilor și a bunului Dumnezeu. Poeziile vor fi cele care îi vor ține numele prezent în memoria cititorilor...
Să-și fi presimțit oare Laura Opariuc moartea? Răspunsul este între da și nu, pornind cu analiza de la poeziile sale găsite postum, în mediul virtual. Prin urmare, ne punem din nou întrebarea: să fie oare poeții niște vizionari cu privire la ceea ce o să li se întîmple? Fără alte comentarii, spunem doar că, la baza acestei lumi se află inevitabilul, care ne urmărește la tot pasul. În cazul său, să lăsăm timpul să-și spună cuvîntul, și să sperăm că ceea ce a lăsat scris va rezista vicisitudinilor vremii. Pînă una-alta, noi ne susținem punctul de vedere că Laura Opariuc este o poetă în versul căreia se simte o neliniște duios-amară, un lirism născut din multă sensibilitate și un autentic talent poetic.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”