Impresii de final
  • 18-03-2024
  • 0 Comentarii
  • 122
  • 0

Dacă Dragoș Alexe (n.18.03.1941) l-ar fi întîlnit pe Marin Preda, căruia îi plăcea să asculte poveștile oamenilor, și i-ar fi istorisit măcar o parte din conținutul cărții sale „Cînd Dumnezeu este lîngă tine” (2024),  cu siguranță că marele prozator le-ar fi transpus în  memorabile pagini de roman. Dar nu a fost să fie, pentru că pronia l-a înzestrat cu o altă misiune, și anume să-și scrie și să-și publice cartea propriei vieți... Jurnalul vieții sale, din fragezii ani ai copilăriei pînă în zilele noastre, are la bază mărturiile  celor cu care Dragoș Alexe s-a intersectat, a vorbit, a colaborat pe linie profesională și nu numai... Eroii dragi inimii sale sînt, însă, părinții săi, la care deseori face referire în cele mai duioase cuvinte, fără să-și uite frații, martori la unele evenimente din viața omului-povestitor, astăzi aflat la o vîrstă respectabilă... Citind cu atenție fiecare episod din viața sa, pe care autorul ne-o relatează fir cu fir, dorind parcă să nu-i scape nici cel mai mic amănunt, vom descoperi că Dragoș Alexe este prin excelență un bun povestitor, cu har aparte și chemare pentru memorialistică... Cartea în discuție este debutul lui în literatură și ne arată prin condeiul său că avem de-a face cu un om luminos, de spirit, cu vocație deplină privind relatările unor situații în care viața i-a fost pusă la încercare, copil fiind, și pînă în zilele noastre. Povestirea „Cu mama Ioana la sapă”, cu care se deschide sumarul volumului, prevestește parcă destinul copilului Dragoș. Iată conținutul acestei povestiri pe scurt, pe care mama autorului i-a relatat-o cînd acesta avea vreo treisprezece-paisprezece ani... La vremea aceea oamenii la sat trăiau greu, mulți dintre ei erau săraci și munceau pe pămîntul celor bogați. Așa s-a întîmplat și cu familia autorului, părinții săi fiind nevoiți să muncească pe părmînturile lui Pătru Negru, cel mai bogat om din sat, care avea vreo patruzeci și șase de hectare de teren. Într-o zi de vară senină, cu soarele dogoritor, mama își luă odrasla, de doar cîteva luni, în trocuță, și porni cu  sapa în spinare, la Mureș, unde avea de prășit o parcelă de pe moșia lui Pătru Negru. Cum ajunse acolo, își instală trocuța la umbra unui brusture și se puse pe prășit, trăgînd de zor de coada sapei, că nici nu știu cînd ajunsese la capătul parcelei, cale de aproape un kilometru... Dar din senin se porni o vijelie puternică, iar o ploaie torențială acoperi întreaga vale a Mureșului... Mama autorului descrie acest moment cu un simț de vinovăție asumată, pentru faptul că, pe durata lucrului, și-a lăsat copilul la capătul tarlalei,  dar puternicul ei simț matern a făcut-o să alerge ca o leoaică, înfruntînd rafalele puternice ale furtunii, pentru a reuși să-și salveze copilul de la primejdie:  „Știind cum te lăsasem, trochița fiind mică, tu, legat fedeleș de mîini și de picioare, pentru că așa era credința, să nu crească copilul cu picioare strîmbe, o mogîldeață cît un știulete de porumb mai mare, am luat-o îngrozită la fugă, închipuindu-mi ce putea să se întîmple. Da, bine că mi-a ajutat Dumnezeu să ajung la timp. În trochiță, spațiul fiind destul de mic, apa era deja de jur împrejurul tău, doar nasul și gurița mai erau afară. Încă un pic și apa te acoperea cu totul”. Punctul culminant al acestei narațiuni nu este răsfățul mamei față de copilul ei, ci sfatul de a nu se îndepărta de  Dumnezeu, ci să-L poarte cu sine în suflet oriunde va merge prin această lume păcătoasă: „Alexă, trebuie să știi că doar bunul și milostivul Dumnezeu a fost Acela care m-a ajutat să ajung la vreme la tine ca tu să nu te îneci, și Lui trebuie să îi mulțumim, fie lăudat și slăvit în veci numele Lui. Să nu uiți asta niciodată!”. Acest sfat, transpus în cuvinte pline de căldură, ne amintește de proza lui Zaharia Stancu, prin excelență descriptivă, în care autorul folosește un limbaj autentic, cules din inima omului simplu, dar cu sufletul plin de lumina Mînuitorului... Cu o astfel de povață a pornit pe drumul vieții Dragoș Alexe, care acum scoate din lada amintirilor sale povestiri de-a dreptul emoționante, care te cuceresc prin energia bună pe care o degajă... Nu e vorba de intuiție scriitoricească, ci de pasiune și concentrare maximă, ca subiectul să fie redat cît mai aproape de realitate... Cartea aceasta îmbogățește viața spirituală a orașului Pîncota din județul Arad, prin candoarea descrierilor lui Dragoș  Alexe. Nu există povestire la care autorul să nu facă trimitere la Domnul nostru Isus Christos, căruia Îi mulțumește că de fiecare dată i-a stat aproape și l-a salvat. Povestirile autorului sînt crîmpeie din viața sa, pe care ni le relatează cu un șarm aparte, al omului modest, pătruns de evenimentul pe care l-a trăit și care l-a făcut să se apropie și mai mult de bunul Dumnezeu... Demne de reținut în acest sens sînt piesele „Grenada”, „Dinamita de sub cazanul de țuică”, „Pistolul cu țeava de soc”, „Acceleratul”. În scrierile lui Dragoș Alexe se observă dragostea pentru părinții săi, pe care i-a divinizat. Iar un loc aparte îl ocupă tatăl său, pe care îl descrie ca fiind un om blajin, bun, calm și îngăduitor cu familia și cu cei din jur. Autorul rememorează pagini întregi din viața sa, cu bune și cu rele. Iar dacă astăzi a ajuns să-și vadă numele tipărit pe coperta cărții sale, știe că acest lucru se datorează credinței sale în bunul Dumnezeu, care i S-a arătat, într-o toamnă, cînd, copil fiind, se afla cu fratele său Octavian la cules de cartofi, însoțiți de tatăl lor... Episodul acesta este redat amănunțit, prin descrieri poetice sublime, în lucrarea „Revelație I” și „Revelație II”(2001). Din episodul „Revelație I”, care relatează întîmplarea petrecută în toamna anului 1953, în urmă cu 71 de ani, transcriem următorul fragment: „Era o după-masă senină și liniștită de început de toamnă; una din acele după-mese cum am petrecut multe în vacanțele mele, alături de fratele meu și de părinții mei, ajutîndu-i după puterile noastre. Umplusem vreo patru-cinci saci și, cum țineam așa de sac, ridic capul și, uitîndu-mă spre apus, la o înălțime ce depășea cu ceva înălțimea celui mai înalt deal din zona «CIOACLA», cam la 1,5-2 kilometri de satul nostru, văd, pe cer, icoana Mîntuitorului nostru Isus Christos. Era o icoană pe care n-o mai văzusem pînă atunci, nici în biserică la noi și nici în altă parte. Icoana îl reprezenta pe Mîntuitorul, așa cum probabil arăta cînd a umblat pe pămîntul sfînt, acum mai bine de două mii de ani, destul de tînăr, cu plete ce îi cădeau pînă pe umeri, cu mustăcioară și barbă, dar nu proeminente. Ce am remarcat însă în momentul cînd mi s-a arătat acea imagine a fost privirea cu care Mîntuitorul privea spre pămînt – și care părea deosebit de tristă. În primele secunde, senzația care m-a cuprins, cel puțin pe mine, a fost aceea de uluială, ca în cazul unui șoc puternic. Uitîndu-mă cu ochii care cred că stăteau să-mi iasă din orbite, apuc să deschid gura și să zic:
– Tată, uite!, arătînd cu mîna în direcția respectivă.
Fratele meu, Octavian, apucă și el și vede ce vedeam și eu. Numai că, în fracțiunea de secundă cînd am exclamat: ,,Tată, uite!”, imaginea a dispărut instantaneu. Tata, care stătea cu spatele în direcția în care arătasem eu, se uita la mine; iar eu, tremurînd de spaimă, încercam să-i explic ce am văzut pe cer. Fratele meu, Octavian, întărește și el cele afirmate de mine.
Tata, care era un om liniștit, calculat, înțelept, care nu vorbea mult și, mai ales, nu vorbea ce nu trebuie și cînd nu trebuie, pentru cîteva momente cade pe gînduri, nu zice nimic și își continuă treaba. Eu am rămas oarecum dezamăgit și nu puteam să-mi explic oare de ce tata, care de cele mai multe ori ne explica cu vorba lui domoală și inconfundabilă ce i se părea că noi nu prea înțelegeam, de data aceasta, avînd în vedere ineditul a ceea ce eu îi relatam, s-a uitat doar într-un anume fel la mine, n-a zis nimic și și-a continuat lucrul.
Timpul a trecut, iar despre această întîmplare, fără precedent, eu și fratele meu, Octavian, ne-am mai amintit din cînd în cînd. M-am gîndit mult însă în ultimul timp și cred că am găsit o explicație la atitudinea de atunci a tatălui nostru”.
Copil fiind, nu prea înțelegea cum stau lucrurile în asemenea situație și nici nu a avut cui spune despre acea întîmplare. De aceea a ținut-o în taină, fără să vorbească nimănui despre acel frumos moment de bucurie sufletească din viața sa, pînă acum, cînd s-a decis să scrie despre revelația trăită. Cultivîndu-și sufletul întru credință, Biserică și Dumnezeu, aprofundîndu-se, prin sfînta cruce și rugăciune, de pildele de învățătură creștină ale Părintelui Arsenie Boca, Dragoș Alexe avea să înțeleagă misterul întîlnirii lui cu Mîntuitorul după ce a citit cartea „Învățăturile Părintelui Arsenie Boca” (Ed. Deva), care spune: „A-L vedea pe Isus e o fericire ce nu se aseamănă cu nici o bucurie pămîntească, iar aceasta se întîmplă din cînd în cînd și din neam în neam, ca să nu se stingă între oameni siguranța existenței lui Dumnezeu”. Și, continuă autorul, nu pentru ca să iasă din culpă, ci pentru a-și reproșa că nu a luat seamă la semnele divine care i s-au arătat în anumite împrejurări, chiar și noaptea în vis: „Nu eram încă pregătit, cu toate că răbdătorul Dumnezeu mă atenționase de treisprezece ori cu acele teribile încercări, și din care m-a scăpat viu, strigîndu-mi: «Omule, fii luător-aminte la menirea și destinul tău». Surd am fost, Doamne, la acest strigăt, urmînd, astfel, încă vreo trei asemenea încercări, nu mai puțin teribile”. Și ca o ușurare a sufletului său față de divinitate, scriitorul mărturisește: „Înțeles-am tîrziu, Doamne, dar bine am înțeles, pînă la urmă, ceea ce m-a și făcut să aștern pe hîrtie această nemaiînsemnată întîmplare, că spune tot Părintele Arsenie: «Întîlnirea cu Mîntuitorul schimbă pe oricine. Iar cine L-a întîlnit nu poate să nu-L propovăduiască, să aibă și alții parte de neasemănata bucurie de a-L urma pe El toată viața»”.
Dat fiind faptul că mulți dintre eroii povestirilor sale sînt plecați la cele veșnice, autorul se roagă prin scrisul său ca Mîntuitorul să le vegheze somnul în liniște. Partea finală a cărții este închinată localnicilor, în frunte cu edilul lor, Dan Pocriș, care au participat la ridicarea ,,Sfintei Cruci” de la Remiza de Pompieri din Pîncota, județul Arad, sfințită la 14 septembrie 2021, în ziua marii sărbători creștinești Înălțarea Sfintei Cruci.
Iată, așadar, o carte care poate fi citită cu plăcere, ea amintindu-ne că fără Dumnezeu sîntem niște frunze în vînt rostogolindu-se în hău, iar fără prezența Sa în viața noastră nu ne putem construi liniștea interioară în spiritul luminii creștine, al frumosului iubirii de semeni și al dragostei față de Dumnezeu.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite