I.L. Caragiale, așa cum nu-l știam
  • 25-03-2024
  • 0 Comentarii
  • 128
  • 0

De-a lungul timpului, despre Caragiale s-a scris enorm, tone de hîrtie, umplute cu biografii și comentarii literare, s-au făcut filme. Viața i-a fost luată la puricat pînă la ultima spiță. La fel și activitatea gazetărească pe care a început-o devreme, la 18 ani, la publicația ,,Ghimpele” a lui T. Orășanu, unde a parcurs toate etapele profesiei - corector, zețar, colaborator, redactor, proprietar. Criticul Șerban Cioculescu scria în monumentala sa lucrare ,,Viața lui I.L. Caragiale: Caragialiana” urmă-­
toarele: ,,Din prima clipă, debutantul se caracterizează printr-o conduită sintactică foarte personală și prin proprietatea cuvîntului care denotă pe scriitor”. La 22 de ani s-a apucat de teatru în trupa unchiului său, Iorgu, regizor, actor și animator, unde a fost de toate: copist de roluri, sufleur, actor, directorul Teatrului Național din București.
Cît despre scriitorul Caragiale, putem spune că piesele sale de teatru i-au fost reprezentate în absolut toate teatrele din ţară, dar şi în străinătate, traduse sau în românește, și care s-au bucurat de un mare succes. Absolut toate schițele, momentele și nuvelele i-au fost dramatizate și jucate la radio și la televizor. Nu puțini și-au încordat puterile și au trecut doctorate în Caragiale, devenind exegeți în viața și opera maestrului. Nu mai vorbim de sutele de ediții cu opera și viața lui Caragiale.
Cu toate acestea, în biografia și activitatea literară a lui Caragiale au rămas multe pete albe. Se știe că, în afara operelor sale publicate, el a mai încercat și alte scrieri care, din motive necunoscute, n-au mai văzut lumina tiparului. Cum ar fi poeziile (altele decît cele vreo 50 cunoscute) sau proiectul de comedie ,,Titircă, Sotirescu et. company”, o comedie în 3 acte rămasă neterminată. Sau lucrarea ,,Patria și Neamul. Povestiri și icoane din trecutul Poporului Român”. Ce s-a întîmplat cu ea? Sau proiectul unei piese istorice despre Cetatea Cartagina, motiv pentru care tot cerea concursul poetului George Coșbuc, cunoscător al literaturii antice. ,,Vreau s-o fac patriotică, patriotică vreau s-o faci”, i-ar fi spus Caragiale lui Coșbuc.
Cu fiecare cercetare a vieţii şi operei lui Caragiale, ies la iveală amănunte despre care nu se ştiuse nimic. De aceea, orice scriere care ar putea face lumină în universul caragialean este bine venită. Aşa cum se prezintă şi volumul de 300 de pagini: ,,Caragiale, Tragicul destin al unui mare scriitor”, apărut în anul 2023 la Editura ,,Paul Editions” sub semnătura lui B. Jordan si Lucian Predescu.
Titlul ales de autori este neobişnuit pentru un cititor neavizat. Însă, dacă îi luăm la puricat viața și opera, observăm că Nenea Iancu avea dreptate cînd afirma: ,,Eu nu sînt un umorist! Eu sînt un profund sentimental”. Admitea că era un cinic, sarcastic și polemic, dar era și sentimental. Uneori, la teatru, izbucnea în plîns. La fel și cînd venise la Berlin, pianista Cella Delavrancea îi cînta la pian din Mozart și Beethoven. Se trezea din reverii spunînd: ,,Ce vreți, păcatele tinereților...”. Dar în spatele sentimentalului s-a ascuns mereu omul hărțuit de necazurile vieții. Avusese o copilărie tristă, și părinții, în afară de bun simţ, nu i-au lăsat altă avere. Mai departe, nici societatea burgheză nu l-a cruțat și l-a hărțuit pe unde l-a prins, fiindcă nici el n-o cruțase în operele lui, și îl silise să părăsească țara în anul 1905. La începuturile vieții, cu fiecare lovitură primită, privea descumpănit în jur. Mai tîrziu, odată cu experiența căpătată, a devenit și el satiric și băşcălios.
Știind bine ce au de făcut, autorii acestui volum antologic, după cercetări anevoioase prin arhive și biografii, au conturat portretul unui Caragiale surprinzător: un artist mai degrabă tragic, așa cum de altfel sînt toți umoriștii.
Cînd adolescentul Mateiu manifesta fumuri nobiliare, părintele său îl mîngîia pe creștet spunîndu-i că toți din familia lor au acea teșitură moştenită de la Vlidico Caragiale, venit ca bucătar în suita domnitorului fanariot Caragea pe la 1770, căruia îi aducea la masă bucatele pe o tipsie purtată pe cap. Vlidico a avut un fiu, Natis (Ștefan), care a avut și el trei fii: Costache, Luca și Iorgu. Natis a fost actor în trupa frumoasei domnițe Ralu, fata lui vodă Caragea. Cei 3 băieți ai lui Natis de la el au moștenit talentul actoricesc.
Costache Caragiale (1815-1877). Avînd talent și studii de actorie, a înființat cîte un teatru naţional la București și Iași. În trupa lui s-au lansat: Mihail Pascaly, Fani Tardini, Ștefan Vellescu. Din 1852 a condus Teatrul Național din București, înființat la ordinul domnitorului Barbu Știrbei. A murit de inimă, sărac-lipit și părăsit de toți. Tot de inimă aveau să moară alți Caragiale, cum se vede, boală ereditară.
Luca Caragiale (1820 -1870), părintele scriitorului. A fost căsătorit cu o actriță Caliopi de care a divorţat curînd. Apoi cu o brașoveancă, Ecaterina Karaboas, cu care a avut 2 copii: Ion Luca și Elena. Pasiunea pentru teatru i s-a stins curînd, devenind fermier și mai apoi avocat în Ploiești. Era înalt și avea o barbă albă. Cînd trecea prin fața şcolii, învățătorul Basil Drăgoşescu spunea elevilor: ,,Uitați-l pe tatăl lui Caragiale. Parcă e Dumnezeu cu barba albă”.
Iorgu Caragiale (1826-1894). Și el actor, era înclinat spre farse și glume. Ingenios și plin de fantezie, cu el semăna dramaturgul. Cu părul lung și negru, semăna cu un țigan. Nenea Iancu l-a fixat pentru eternitate în volumul său memorialistic: ,,Amintirile unui vechi sufleur”. În trupa lui a jucat și tînărul Caragiale. În 1868, ajungînd cu trupa la Giurgiu, Iorgu l-a descoperit pe Eminescu, hamal în port, pe care, văzînd că știe carte, l-a angajat ca sufleur în trupa lui. Așa s-au cunoscut cei doi viitori mari scriitori și au devenit prieteni, în ciuda unor neînțelegeri inerente, specifice anilor tinereții.
În 1870, murindu-i părintele, Caragiale își ia mama și sora și se mută în Bucureşti, unde, muncind din greu, își asumă întreținerea lor. Se așază cu chirie la Cleopatra Leca-Poenaru, verișoara lui. Lucrează ca sufleur și corector și dă lecții în particular. Citește enorm și își face o cultură de autodidact. Se apucă de poezie, dar creațiile lui, deși corecte prozodic, sînt totuși inconsistente, din pricină că nu-l atrage natura vegetală, numai cea umană. În 1875, începe activitatea gazetărească la ,,Alegătorul liber”. Izbucnind Războiul de Independență, împreună cu amicul Frédéric Damé, înființează publicația ,,Națiunea Română”. Succes neașteptat, dar sfîrşit lamentabil, din pricină că anunță căderea Plevnei cu o lună mai devreme. ,,E un meșteșug greu gazetăria, spune el. Ca să luminezi pe oameni trebuie să fii tu mai întîi luminat: să culegi multe, să cugeți profund, să cerni, să selecționezi și să dai publicului gînd bun și fraze bune. Să nu uităm cinstea și gramatica, cele două condiţiuni esențiale ale unei prese bune. Sînt bune și ideile, dar nu sînt obligatorii”.
Mahalaua a fost ținta predilectă a lui Caragiale. Urmată de politicieni. Și una, și alta îmbrăcate în haina groasă a prostiei generalizate. În 1879 ajunge redactor la ,,Timpul”, unde va fi coleg cu Eminescu și Slavici. Eminescu insistase pentru angajarea lui. ,,Nu există în București un om mai capabil în ale gazetăriei și artei ca I.L. Caragiale”, spunea el.
Redescoperindu-l pe Caragiale: teme de comentat
Era un mare cheltuitor. Cu toate acestea, îl persifla pe Eminescu, care era și mai cheltuitor. ● Traduce ,,Roma învinsă”, de Alexandru Parodi, care are mare succes la TNB. Încurajat, traduce şi ,,Lucreția Borgia”, de V. Hugo. ● În octombrie 1878, își face intrarea la ,,Junimea” din Iași, adus de Maiorescu. În 1879 citește ,,O noapte furtunoasă”. ● Curios, nu-l înghițea pe Creangă. Să fi suferit influența lui Maiorescu care vedea în marele povestitor doar un ,,scriitor poporal”? ● Deși un vizionar, Caragiale era totuși un om trist.
● În 1881, pe cînd era revizor școlar pe județele Neamț și Suceava, are o scurtă aventură cu Veronica Micle, eveniment care se va dezbate aprins pînă în zilele noastre, în fapt, un simplu accident erotic favorizat de răceala de moment dintre Eminescu și Veronica.
● Și-a citit toate piesele, mai întîi la ,,Junimea”, stîrnind valuri de entuziasm. Era un admirabil temperament artistic și avea o voce fermecătoare. Cînd citea, vibra de emoție. ● De fapt, el nu-și citea comediile, le interpreta.
● În 1884, și-a citit Caragiale comedia ,,O scrisoare pierdută”, invitat fiind în casa lui Maiorescu din Strada Mercur 1. Agamiţă Dandanache e mai prost ca Farfuridi și mai canalie ca Nae Caţavencu.
● După demisia de la conducerea TNB (1889), Caragiale lucrează, o vreme, la gazeta ,,Contemporanul”. Apoi, ajunge profesor de istorie la Liceul ,,Sf. Gheorghe” de pe Calea Victoriei. ,,Școala lui pedagogică ajunge la concluzia că nu elevul e vinovat că nu știe lecția, ci profesorul, că nu s-a făcut înțeles bine, precizează cei doi autori  ai cărţii în discuţie. Asta înseamnă activism pedagogic. E pentru prima oară cînd Caragiale regretă că nu a putut face studii universitare, precum Eminescu”.
● Pe 15 iunie 1889 moare Eminescu. ,,Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, scrie Caragiale, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți alt Eminescu nu se va mai găsi poate...” ● Caragiale îl acuză pe Maiorescu că i-ar fi ciuntit versurile lui Eminescu în edițiile pe care le-a îngrijit. Ba chiar că s-a umplut de bani de pe urma poetului. Maiorescu se răzbună, criticînd aspru drama ,,Năpasta”. ● În 1891, Caragiale candidează la Premiul Academiei cu volumul ,,Teatru”. Academia îl respinge. Printre contestatari: Haşdeu, I. Negruzzi, D.A. Sturdza, G. Sion, viitorul socru al lui Mateiu.
● Avea voce, ureche și memorie muzicală. Deseori cînta arii, dar le și fluiera. Cică avea o voce de ţîrcovnic, melodioasă și fermecătoare, dar nepotrivită pentru muzică. ● Sentimentalismul îl făcea trist. Deseori, avea ceva tragic. ● Grijile îl copleșesc. Neavînd bani, deschide o berărie pe Gabroveni, apoi alta. Încearcă la Iași. Peste tot, faliment. ,,Și erau în berărie:/ Mese, scaune, pocale,/ Chelneri, sticle și butoaie/ Și nea Iancu Caragiale.” (N. Teleor). ● La un moment dat, în casa lui, Mateiu avea 10 ani și costum de marinar, Luchi 2 ani și era dolofan. Iar Ecaterina doar 1 an. ● Spre batrîneţe, nu mai arăta ca un aristocrat, ci ca un burghez. ● Pe 24 februarie 1901, prietenii îl sărbătoresc pe Caragiale la Ateneul Român, pentru 25 de ani de activitate literară și artistică. Cu această ocazie, prietenii și admiratorii scot un ziar ocazional: ,,Caragiale”.
PAUL SUDITU


Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite