Mă uit cum vara curge cu miros de fîn proaspăt cosit pe dealuri şi lună de căpiţe de iarbă dulce, întru aducere-aminte de anii copilăriei mele, cînd iepele nopţii tropăiau prin crînguri de stele albastre, după izvoare de apă şi crengi de brad, să se dezmierde în somnul lor, cu nechezat de pepene crud. Şi-mi vine de peste tot cîntec de cucută şi drîmbă din cupă de cireş, uscată la nouă stupini de soare şi nouă nori de ploi vineţi. Aşa găseam cerul mai mereu, după ce norii se buluceau unii spre alţii, ca berbecii, scoţînd pe nări balauri de foc, de credeai că se rupe pămîntul în două… De fiecare dată, mă întrebam, hoinărind peste întreaga Vale a Trotuşului, cum de vin atîtea lucruri minunate către mine… Atunci mă gîndeam cu ardoare la poeţi. Şi mă întrebam: cum de scriu ei atîtea versuri şi cum de cîntă, în armonie cu natura, punînd atîta ardoare în versuri mereu înnoitoare, precum satul în zilele de sărbătoare? În acele clipe, prin gînd îmi treceau nume multe de poeţi pe care îi citisem cu preţuire, sorbind din frumuseţea versurilor lor, calde şi primitoare. Şi am citit destule versuri ce îmi aminteau de copilăria mea, de vremurile în care mă luam la trîntă pe cărarea din grădină, pe sub lăstarii de viţă de vie ca o umbrelă, sau în care urcam dealul spre pădure, după vreascuri, împreună cu dragul nostru căţel, pe care îl botezasem Albu. Era chiar alb. Avea blana ca zăpada. De atunci mi-am zis că trebuie să-i îndrăgesc pe poeţi şi, prin lectura versurilor lor, să-i cunosc mai bine, pentru bucuria fiinţei mele. Şi iată că şi vara aceasta vin la sentimentele mele anterioare şi mă îndemn să merg pe sub ramuri de copaci cu fluiere pline de doine şi de cîntece de care nu mă pot desprinde atît de uşor. Pentru că întreaga mea viaţă am vibrat cu codrul, cu murmurul apelor în cascade, cu tulnicul ciobanului de pe vîrfuri de munte.

Şi dacă mi-am intitulat această tabletă „Îi îndrăgesc pe poeţi”, cum oare să nu-mi respect starea sufletească şi să  nu mă gîndesc la versurile măcar ale unui poet, de altfel, mare scriitor, lăsat la marginea literaturii de matahalele vanitoase şi veninoase ale culturii noastre, care au căpuşat literatura? Mă gîndesc, aşadar, la Zaharia Stancu, un nume de mare român, cu un condei aprig, în care străluceşte un soare de aur curat, plin de miere. Lirismul său te cucereşte prin încărcătura de metaforă şi de artă a versului autentic, greu de egalat, dar şi de imitat. Pentru că Zaharia Stancu a purtat în sufletul său germenul ţăranului autentic, născut şi crescut sub simbolul luminii bobului de grîu şi al cerului, în sunetul de talangă, cînd boii înhămaţi la car treceau pe uliţele satului arse de soare, sau acoperite de troiene, în iernile geroase. Scriitorul a făcut din lumea satului nu doar literatură, a creat personaje noi în proza tradiţională, întorcîndu-se apoi la străbuni nu pentru a se mărturisi de lumina din calea sa, ci pentru a se naşte prin glasul urmaşilor satului nostru, cu toate cele ce ţin de el. Zaharia Stancu a venit pe lume cu aceste gînduri şi le-a aşezat în scrierile lui cu mult talent, întru nemurirea neamului său, metaforic vorbind, de desculţi. Iată un scriitor care a ştiut să trăiască literatura pînă la ultima fibră a fiinţei sale. Îmi doresc, însă, ca şi poezia sa să fie tratată cu o înaltă consideraţie postumă. Pentru că un astfel de scriitor va rămîne candela de nestins a literaturii române, cel mai productiv, sub aspectul creaţiei, dar şi cel mai mare autor al unor romane-fluviu de excepţie. Cuvintele noastre de apreciere sînt prea modeste pentru un asemenea geniu literar.

Iată de ce îi iubesc pe poeţi, mai ales vara, cînd am posibilitatea să visez la tot ceea ce mă înconjoară, rîuri şi izvoare, crînguri cu păsări şi cer senin, codri şi pajişti cu flori, dar şi la viaţa aprigă a ţăranului nostru, care niciodată nu a fost fericit şi nici respectat. El s-a mulţumit doar, în sinea lui, cu tot ceea ce îi oferă natura, spre deosebire de orăşenii care nu se mai pot desprinde din faţa calculatorului, a tabletei, căscînd ochii, prin fel şi fel de mall-uri, după mărunţişuri de doi lei.

Ion MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amug sentimental”