De aici, de la justa apreciere în timp şi spaţiu a refuzului închinării, şi pînă la consideraţiile privind instinctul politic atît de sigur al românilor, nu mai este decît un pas. Pas pe care savantul îl face într-o manieră convingătoare, fur-nizînd unor posibili istorici ai diplomaţiei româneşti piese de rezistenţă, mai ales că ele provin din epoci mai puţin investigate de ştiinţă: „Am arătat aiurea că spiritul de aventură n-a fost acceptat niciodată de înaintaşii noştri, pe cînd aproape numai el a însufleţit sforţările vecinilor noştri de peste Dunăre, pînă la liberare şi după liberare. Vecinii noştri au numit această politică: perfidie valahă; ea era nu numai o necesitate pentru un popor mic între duşmani puternici, dar şi un caracter modern, pe care-l înfăţişează tot Apusul în epoca Renaşterii. Prin ea ne-am menţinut, fără zguduiri, într-o dezvoltare normală aşa de bine întemeiată pe această tradiţie înţeleaptă, încît însăşi supunerea noastră faţă de turci n-a fost o sclavie, ca a grecilor, a slavilor balcanici, a ungurilor, ci o respectată autonomie, sigură de sine“.
Sînt realităţi care, desigur, s-au perpetuat, în forme adecvate, dincolo de cadrul Evului Mediu şi cine îşi închipuie că am stat cu arma în mînă, timp de două milenii, se înşală amarnic – tocmai în găsirea celor mai bune forme de împletire a rezistenţei armate cu diplomaţia înţeleaptă rezidă unul dintre secretele acelei vitalităţi româneşti despre care vorbeam la început. Structurată în trei capitole fundamentale – Oamenii Pămîntului, Ctitorii şi Cavalerii – cartea de faţă vine cu o sumă impresionantă de informaţii, de la pro­bleme majore (cum ar fi întemeierea bisericilor noastre, existenţa cetăţilor româneşti Chilia şi Cetatea Albă, Carpaţii în luptele dintre români şi unguri) pînă la unele aparent minore, de toponimie sau onomastică, de pildă (puţină lume ştie, astfel, că sîrbii zic şi astăzi României întregi „Vlaşca”, adică Ţara Românească, sau Valahia; interesantă este şi provenienţa numelui propriu Marin, care a fost adus în Oltenia de către negustorii sîrbi, fiind de origine veneţiană; de tot frumoasă este şi descifrarea inscripţiei greceşti a portretului lui Alexandru cel Bun, care se intitula „voievod de sine stătător a toată Moldo-vlahia şi a malului mării“, care se zice atît de poetic „Parathalassia“). Exemplele pot continua, întregul volum fiind presărat cu informaţii puţin cunoscute, înfăţişate fru­mos, într-o limbă românească plină de seve cronicăreşti, care l-a făcut reputat pe Iorga, adept al unei istoriografii captivante, cromatice, cu virtuţi reale estetice.
O lume apusă reînvie la apelul acestui creator de viaţă şi tipologii, luptele descrise sînt precedate de fîlfîiri de prapuri şi clopote de bronz, genealogiile par stufoase, dar bogăţia lor indică o nobleţe locală, a pămîntului, tăieturile de frază au ceva diamantin, fiind executate de un meşter al cuvîntului, care se pricepe ca nimeni altul să dea în posteritate, fiecărui personaj, cît a meritat, viaţa şi moartea căpătînd sub condeiul său o vigoare epică aproape shakespeareiană. Este o lume a cărei vînzolire dramatică ne confirmă, o dată mai mult, că toate au trecut, s-au stins străvechile podghiazuri şi patimi de mărire, dar a rămas statuar şi sfinţit cu sînge pămîntul românesc. Sfîrtecat în vremea barbarilor şi, mai ales, a celor moderni, cu sau fără hărţi mincinoase, frămîntat de copitele cailor şi de carele de război, rîvnit de lăcomia lotrilor şi apărat de legitimii săi stăpîni, pămîntul s-a păstrat tot timpul întreg în conştiinţa romanităţii, între rîurile şi pietrele sale de hotar fireşti, între graniţele limbii române. Lui, acestui „sfînt pămînt inspirator“, după cum îl numea un gînditor, ca şi poporului nostru, mai răbdător ca Marea Neagră pe vreme de furtună, le închină Nicolae Iorga monumentala sa lucrare. Şi iată un portret senzaţional, trasat de savant cu gîndul la un mare voievod, dar valabil în datele sale esen­ţiale pentru întreaga fiinţă românească: „Astăzi poporul român de pretutindeni îşi aminteşte de Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, ocrotitor şi mîndrie a românimii din timpurile sale şi din toate timpurile. în cîte locuri pe pămîntul românesc n-a călcat oastea sa biruitoare mai tot-deauna şi neînfrîntă în suflet totdeauna, păstrînd astfel în suflet sîmburele biruinţelor viitoare – Dar el n-a fost numai un războinic şi încă mai puţin un luptător împotriva oricui, numai de dragul încăierărilor viteze (...). Fierul săbiei lui a fost ca fierul plugului, care spintecă pămîntul numai ca să rodească. Din brazda trasă de dînsul au răsărit aşezăminte care n-au pierit, ci se ţin pînă astăzi, unele schimbate, desăvîrşite cu vremile”.
2. Am dinainte o nouă carte a savantului, tipărită în seria „Columna“ a Editurii Militare: „Voinţa obştii româneşti“. Lucrarea beneficiază de un Cuvînt înainte, semnat de conf. univ. dr. Ion Ardeleanu, şi este fructul muncii de selecţie şi interpretare ştiinţifică prestate de un colectiv de la Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară compus din: colonel dr. Gheorghe Tudor, căpitan Vladimir Zodian, locotenent-major Mircea Dogaru şi cercetător ştiinţific Dumitru Preda. Reunind cîteva dintre cele mai înflăcărate articole şi cuvîntări ale savantului, din perioada 1914-1918, cartea de faţă este o piesă temeinică la ,,dosarul“ Războiului pentru întregirea neamului. Prin imboldurile cugetului, prin patriotismul nobil şi vocaţia, de istoric vizionar, Iorga s-a situat în fruntea luptei pentru făurirea statului român unitar, pentru pregătirea conştiinţei naţionale şi îmbărbătarea oştirii. „Ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa“ – spune el însuşi, iar cititorului contemporan îi vine acum relativ uşor să reparcurgă traseele gîndirii sale de atunci, numai că în acei ani de urgie era greu să găseşti drumul drept, deznădejdea prăpădea multe inimi şi făurirea României întregite era o legendă plătită scump cu rîuri de sînge. A fost unul dintre cele mai grele momente ale istoriei noastre şi o acţiune pripită putea spulbera toată lucrarea răbdătoare a generaţiilor de înaintaşi. Aidoma eroilor tragici din Iliada, care rosteau discursuri înaintea oricărei mari bătălii, oameni ca Iorga, Pîrvan, Delavrancea, Goga, Filipescu, Sadoveanu şi mulţi alţii s-au învrednicit să ţină cuvîntări publice, să tipărească articole şi volume menite să atragă ţara la sfat cu ea însăşi, să pregătească opinia publică, să lumineze calea cea adevărată a destinului naţional. Erau torţe incendiare, era vorba de resurecţia acelei mîndrii a Daciei latine de care s-au frînt veacuri de-a rîndul expediţiile năvălitorilor, toate tentativele de a smulge patria din matca firească şi suficientă sieşi. Şi dacă astăzi toate aceste texte mai au puterea să emoţioneze, vă închipuiţi lesne ce fluid
de energie vitală puteau revărsa ele atunci, în încremeni­rea unui popor care presimţea că vremea mult aşteptată a sosit.
Numai din această perspectivă, a patimilor trecute şi a acţiunilor înţelepte spre viitor, putem înţelege canonada precisă a cuvintelor prin care Iorga lovea inerţiile, ridiculiza trufia inamicilor, pregătea ogorul pentru însămînţările unei primăveri româneşti. Priviţi un fragment dintr-un articol scris la 27 iulie 1914: „Ca un popor de omenie, cu linişte, arma la picior! Ceasul nostru va veni, dar numai atunci cînd asupra ambiţiilor zdrobite ideea senină va veni să cumpănească dreptăţile naţionale, care azi nu se văd deasupra măcelului“. Priviţi, comparativ, şi aceste vorbe rostite după aproape doi ani, la 24 ianuarie 1916, cînd condiţiile interne şi externe erau în măsură să declanşeze marea opţiune a României de a părăsi neutralitatea şi de a intra în război: „Anul acesta nu ne lasă cum ne-a găsit. Aceasta e sigur: în bine sau în rău, cum voim, cum nu voim, un lucru e sigur: nu ne întîlnim de acum într-un an de zile cum am fost (...). Şi oricît de mari nenorociri ar fi, oricît de multe suferinţe, oricîte lacrimi şi oricît sînge s-ar vărsa pe pămîntul acesta, este bine! Orice, numai să nu fim ceea ce am fost! Nu numai în materie de hotar, dar şi în materie de suflete!“.
Profeţia lui s-a împlinit întocmai: după numai şapte luni România a intrat în război de partea Antantei, trupele noastre trecînd Carpaţii „la arme cu frunze şi flori“, pe urmele lui Mihai Viteazul, unificatorul de ţară, ale lui Radu Şerban şi ale lui Brânconeanu, care a zdrobit oștile imperiale la Zărneşti. Pulsul frontului şi al ţării răzbate din fiecare pagină a acestei binevenite lucrări. Portrete de anonimi sau de celebrităţi, elogii medicilor care s-au jertfit şi voluntarilor bucovineni şi ardeleni, scene de luptă şi scene de muncă eroică în spatele frontului – verbul lui Iorga este acelaşi pretutindeni, fulgerător şi taumaturgic, înflorat şi patetic. Între toate acestea se înalţă o statuie mai presus de cuvinte, mai presus chiar decît savantul însuşi, egală în grandoare cu statuia patriei: ţăranul român. El a murit şi a renăscut la Mărăşeşti, el a făurit Unirea cea Mare şi Veşnică şi lui îi închină marele dascăl poeme în proză care ar trebui săpate în bronz. Ideea naţională a triumfat, pentru că o idee ca aceasta nu poate muri şi singura ei condiţie este aceea a biruinţei. Citească deci această admirabilă carte toţi iubitorii de istorie naţională,
dar cu deosebire tineretul, pentru că de la el
aşteptăm izbînzile viitoare, de pace şi muncă, ale poporului nostru.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR