La lectură, decriptările lui Hasdeu sînt greu de urmărit, gîndul său şerpuieşte pe trasee surprinzătoare, într-o singură pagină există trimiteri şi referiri în chiar zece limbi, iar aspectul e de laborator al unui savant care lucrează concomitent la mai multe invenţii.
Din loc în loc, prind viaţă crîmpeie de o precizie voltaire-iană, sentinţe maximale memorabile, care pot fi săpate în linişte pe soclurile statuilor: „Nu e aci locul de a schiţa biografia lui Neagoe Basarab, acest Marc Aureliu al Ţărei Româneşti, principe artist şi filozof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1522“. De aici şi pînă la succinta, dar pătrunzătoarea „Istorie a limbii române (principii de lingvistică)“, ce face obiectul ultimului volum – geniul lui Hasdeu a urmat itinerariile unui oficiu ştiinţific dar şi patriotic. Gînditorul ne dăruieşte profesiunea lui de credinţă, care a fost şi va fi mereu aceeaşi la toţi ctitorii spiritualităţii româneşti: „Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui cu memoria părinţilor, cu leagănul, cu mama, de unde ea se şi numeşte «limbă maternă», expresiune sublimă, necunoscută Antichităţii, născută în Italia din veacul de mijloc şi pe care de la gintea latină au împrumutat-o apoi germanii. Zicînd aceasta, iată că eu însumi, ca român, simţesc o caldă emoţiune. A o birui pe deplin, a o supune raţiunii celei reci, fără a scoate măcar un suspin de protestare, e anevoie (...). Această procedură de a forma o limbă literară comună tuturor românilor o indicase, cel întîi, pe la finea secolului trecut, bănăţeanul Paul lorgovici, a cărui carte, pe o scară modestă, este pentru noi, cu tot dreptul, ceva ca a lui Dante «De vulgari eloquio», pentru limba literară a Italiei. Heliade n-a făcut în Muntenia decît a aplica şi a propaga ideile lui lorgovici. Tot aşa Asachi în Moldova (...). Dacă latinitatea nutreşte într-un mod aproape exclusiv limba literară engleză, deşi germanică în fond, apoi cu cît mai vîrtos ea nu poate a nu fi unica sorginte firească pentru limba literară română (...). Primele încercări asupra graiului poporan al românilor, conduse într-un mod ceva mai sistematic, se datoresc unei pleiade de ardeleni: Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, a cărora mărime trebui măsurată nu prin ceea ce ei au făcut, ci prin ceea ce voiau să facă: a deştepta naţionalitatea română, a o deştepta cu orice preţ. «Sînteţi fii ai Romei!», au strigat ei; şi românul, zguduit din somn, s-a pus pe gînduri”.
Acesta a fost Hasdeu, acestea au fost izvoarele nestinsului său patriotism.
N-am putea încheia prezentarea ilustrului spirit enciclopedic şi patriot, ce declara că pe duşmanii patriei nu-i va cruţa nici pe patul de moarte, fără a înviora cîteva dintre culorile cu care Călinescu i-a zugrăvit portretul: „Enorma lui străduinţă de a culege documente, îndeosebi slave, în a sa «Arhivă istorică a României», consultabilă şi azi, tehnica de editare a acestor documente, conjugarea apoi a istoriei arhivistice cu filologia şi arheologia, introducerea unei filozofii a istoriei în sinteza faptelor sînt elemente care fac din el un mare precursor. Cit despre filologie, el e creatorul ei, în înţelesul savant al cuvîntului. Nimeni pînă la el şi după el n-a cunoscut mai bine limbile slave şi n-a adus o conştiinţă mai largă în exami­narea faptelor. În vremea lui, el ştia tot şi era în curent cu toate. Teoria circulaţiei cuvintelor rămîne încă foarte justă şi, dacă în etimologii a arătat uneori extravaganţă, a deschis prin acele excursuri perspective haotice asupra unor probleme pînă atunci ignorate la noi. Aplicarea lui Hasdeu e romantică, metoda însă pozitivă şi urmaşii mai tereştri au învăţat metoda. Cele dintîi două tomuri din Cuvente den Bătrîni sînt un lucru nepreţuit. Editarea textelor este impecabilă, ba chiar pedant de atentă. Cît despre studiile de folclor comparat, ele sînt eminente şi puţine se pot adăuga azi în substanţă (...) Dar opera hasdeiană rămîne ca literatură a imaginaţiunii ştiinţifice, ca un roman al senzaţiei investigative. Cu veleităţi pozitiviste, cu tendinţa de a reconstitui dintr-un dinte de cal un dinozaur. Hasdeu e un Al. Dumas al istoriei şi un Edgar Poe al filologiei“.
Ceea ce a făcut Hasdeu cu textele vechi, înscriindu-le din nou în fluxul civilizaţiei spirituale, scuturîndu-le colbul şi încrustîndu-le într-o montură de aur, a făcut climatul nostru de astăzi cu propria sa operă.

Nicolae Iorga (I)


1. Nu ştiu dacă generaţia noastră va avea norocul să trăiască bucuria tipăririi integrale a operei lui Nicolae Iorga – şi asta nu pentru că s-ar tergiversa, ci pur şi simplu datorită faptului că cele peste 1.200 de volume ale savantului, la care aş adăuga şi cele cca. 30.000 de articole pe care le-a risipit cu dărnicie prin publicaţiile vremii, sînt foarte greu de editat într-o viaţă de om. Pînă la declanşarea unei operaţiuni sistematice în această direcţie, să ne mulţumim cu lucrările de sine stătătoare care văd lumina tiparului, din ce în ce mai des, adeverind faptul că se fac eforturi reale pentru valorificarea superioară a moştenirii spirituale lăsate de genialul gînditor. Aplicîndu-i o formulă pe care el însuşi o lansase cu privire la trăsăturile miraculoase ale poporului nostru, putem spune că Iorga a ilustrat, prin întrega sa viaţă şi operă, „secretele vitalităţii româneşti“, care regenerează perpetuu, de-a lungul timpului, uimind prin energie, longevitate şi putere zămislitoare. Cu un asemenea şef de şcoală, care este încă atît de viu şi prezent în memoria celor mai vîrstnici, este limpede că frontul istoriografiei româneşti are în faţa ochilor o pildă excepţională, a cărei magnitudine obligă, inspiră şi garantează o direcţie rodnică.
Nu demult vitrinele librăriilor ţării au mai fost împodobite cu un volum semnat de savant: „Studii asupra Evului Mediu românesc“, editat de Institutul de istorie care îi poartă numele. Este, neîndoielnic, domeniul în care N. Iorga s-a simţit cel mai în largul său, şi nu ştiu ce s-ar fi făcut ştiinţa noastră istorică fără analizele, sintezele şi întregirile documentare ce poartă semnătura cărturarului patriot. Întrucît se mai poartă încă discuţii asupra delimitării Evului Mediu românesc (acestea fiind valabile şi cu privire la alte ţări şi popoare) este util de ştiut că în concepţia lui N. Iorga marele tronson istoric se află cuprins între două borne: retragerea autorităţii romane din Dacia, sub împăratul Aurelian, la anul 271 (deşi, într-un alt volum, el considera că Evul Mediu european începe în jurul anului 375, odată cu invazia hunilor, prima seminţie nomadă de neam turcic care a pătruns în răsăritul continentului) şi mijlocul Secolului al XVI-lea. Aşadar, aproape 1300 de ani de Ev Mediu românesc, perioadă marcată de evenimente importante, cum ar fi formarea poporului român şi a limbii sale, marile migraţii ale popoarelor asiatice, constituirea Româniilor populare şi, mai apoi, a primelor forme de stat românesc, afirmarea mîndriei naţionale sub principi luminaţi, precum Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. În unele privinţe documentele lipsesc, în altele există şi sînt relevante – dar peste negura celor 13 veacuri luminează mintea cuprinzătoare a istoricului, care desci­frează, presupune, judecă la rece şi restabileşte direcţiile principale de evoluţie a civilizaţiei strămoşilor noştri la interferenţa atîtor mentalităţi, primejdii şi imperii. Vorbind despre vestitele Românii populare şi despre cele dintîi cristalizări de stat ale românilor, Iorga argumentează că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii „provinciile, regiunile, oraşele au continuat formele de existenţă anterioare“, constituindu-se în „democraţii populare, cu mîndrie de a reprezenta, în faţa unui dominator stabilit în vecinătatea lor sau pe însuşi teritoriul lor, romanii (Romaniae), ţări de romanitate naţională, a cărei amintire s-a perpetuat în numele Romagnei italiene, ca şi în cel al romanaşilor din Alpi, al românilor din Peninsula Balcanică şi de pe teritoriul vechii Dacii“. El reproduce chiar opinia lui Atanase Stagyritul, care, referindu-se la puternicele enclave ale aromânilor din Epir, scria că „Vlahii se cîrmuiesc democratic (adică popular)“, ceea ce atestă vechimea şi permanenţa idealului, dar şi roadele faimosului „jus valachicum“.
N. Iorga scrie judecăţi memorabile, dintre care aş cita: „Vom atrage atenţia şi asupra repulsiei pentru omagiu pe care o arată toţi domnii români pe rînd. Pentru refuzul de omagiu şi de tribut se luptă şi cade Litovoi. Pentru acelaşi motiv Basarab provoacă intervenţia militară a regelui Ungariei care e zdrobit la Posada, în 1330. Războiul lui Vlaicu Vodă cu Ludovic cel Mare e adus nu numai de chestia Vidinului, dar şi de aceleaşi griji pentru drepturi feudale ale regatului vecin. (...) Se poate spune chiar că, mulţumită acestei repulsii, stăpînitorii Ţării Româneşti au rupt cu formele occidentale de la început ale ţării lor pentru a căuta la slavismul sîrbo-bulgar ca o nouă afirmaţie solemnă a independenţei lor. (...) Pentru că, între imperialismul cu bază antică al Bulgariei, între semi-feudalismul sîrbesc şi feudalitatea deplină a Ungariei şi Poloniei, ţinuturile româneşti se organizează în forma statului modern, care nu suferă atingerea drepturilor de suveranitate absolută fără care nu poate exista“.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR