Nici pînă astăzi nu s-au lămurit împrejurările care l-au făcut pe Caragiale să renunțe în 1893, fie și provizoriu, la îndeletnicirile sale literare și gazetărești, la care se pricepea atît de bine, și să încerce o altă meserie: negustoria de bere. Unii exegeți, în frunte cu G. Călinescu, au opinat că Nenea Iancu, un histrion surprinzător, și-a început activitatea de berar mai mult pentru a scandaliza o societate dominată de proști, care se purtase ingrat cu dînsul.
Cum se știe, în 1891, onor Academia Română, generoasă cu toate nulitățile și sensibilă la avansurile politicianiste, îi respinsese lui Caragiale de la premiere opera dramatică, pe motiv de „imoralitate și tendință antinațională” (sic). Tartorul samavolniciei fusese ministrul liberal D.A. Sturdza, și el o nulitate în domeniul istoriei, care-l mai acuzase pe Caragiale, cu altă ocazie, că ar fi nepatriot. Pe dată, i s-au raliat B.P. Hașdeu care, în tinerețe, publicînd ,,Duduca Mamuca”, fusese trimis în judecată tot pentru imoralitate, poetul Gheorghe Sion, viitorul socru al lui Mateiu, și I. Negruzzi care, ulterior, s-a scuzat.
Observatorii lui Caragiale au văzut în gestul său de frondă o prelungire a operei, ceea ce nu era departe de adevăr. Stînd la taclale și ciocnind cîte o halbă cu mușteriii săi, Caragiale trasa primele tușe la portretele lui Mitică, Piscupescu, conu’ Mandache și alte personaje de mai tîrziu. Sau, ca să fim mai exacți, să luăm de bună observația criticului Marin Bucur: „Zăbovirea îndelungată într-un local public era un mijloc ideal de a scruta chipuri și cîntări caractere, modele pentru viitoarele sale personaje”. Așa se face că, odată, pe cînd avea un singur mușteriu în prăvălie, care fuma și nu mai termina berea trezită din halbă, l-a convins să tragă și ultima înghițitură și să plece, căci lumina, chiria, salariile chelnerilor și alte cheltuieli cu un singur mușteriu îl duc în sapă de lemn. Mai pe scurt, și-a dat afară clientul, pierzîndu-l pentru totdeauna, greșeală pe care n-ar face-o nici un cîrciumar adevărat. Dar lui Caragiale nu-i pasă, căci, într-o odăiță dosnică, îl așteaptă amicii la un răsfăț bahic gratuit pe teme muzical-literare în care gazda face risipă de cultură, spirit și ingeniozitate pînă la ziuă. Atunci, printr-un amic sau birjar, trimite un bilet consoartei, să nu-l aștepte în noaptea aceea, căci este reținut la chestiuni foarte importante. Ca atare, boema literară bucureșteană începe să cam ocolească celelalte localuri, preferînd berăria lui Caragiale, care se transformă astfel într-o adevărată Academie literară. Cu altă ocazie, nu se lasă pînă nu-l face pe un negustor grec cu care juca table să reproducă în mai multe feluri propoziția: ,,Și mai lasă-mă, domnule, cu ironiile dumitale!”. Într-o altă împrejurare, cînd un client se îmbată și devine violent, Caragiale se apropie de el, îi zîmbește prietenește și îl calmează, punîndu-i o halbă în mînă. Nefiind atras de natura vegetală, Caragiale nu s-a impus și ca poet, deși stăpînea la perfecție arta versificației, prozodia. L-a atras în schimb natura umană, devenind un fin creator de caractere și un necruțător moralist.
Dar, după alții, adevăratul motiv care să-l fi împins pe Caragiale să se avînte în comerțul cu bere a fost sărăcia, care nu l-a ocolit niciodată. El nu uitase cîte lipsuri îi marcaseră copilăria. Apoi la 18 ani, cînd tatăl său murise și rămăsese singurul întreținător al familiei, își ia mama și sora și se mută la București, unde închiriază două odăi la vara sa, Cleopatra Poenaru, pe Str. Plantelor. Muncește din greu, să le întrețină, căci mama e prea bătrînă să facă ceva, iar sora prea bolnavă. Ziua făcea pe sufleurul și copistul în trupa unchiului său, Iorgu, iar noaptea corectură la mai multe gazete. Cu toate acestea, nu-i păsa: ,,Sînt sănătos și țin la tăvăleală”. Și-a permis să se însoare tîrziu, pe la 37 de ani, cînd, și cu ajutorul moștenirilor dinspre o mătușă, poate să-și pună mama și sora în siguranță. Dar odată cu apariția celor 3 copii în viața sa, Mateiu, Luchi și Ecaterina (Tușchi), spectrul sărăciei îi dă tîrcoale din toate părțile. N-are o situație precisă și norocul îl ocolește. Cu toate acestea, muncește și se zbate, agonisind cu greu o bucată de pîine pentru familie. E îngrijorat cînd soția este indispusă și se panichează dacă vreun copil i se îmbolnăvește. Ce-i drept, a beneficiat și de cîteva moșteniri frumușele de pe urma mătușii Momoloaia, dar banii s-au dus repede. Cînd banii îi lipseau, își făcea planuri mărețe, dovedind cumpătare și chibzuință. Dar cînd îi intrau în buzunare, nu mai știa ce să facă cu ei și îi zburau printre degete. De multe ori își permitea să rîdă de Eminescu cel risipitor, dar Eminescu măcar n-avea acasă o familie de întreținut, se avea doar pe sine. Acestea și multe altele au fost tot atîtea motive serioase ca Nenea Iancu să se apuce de negustorie, căci în gazetărie salariile erau mici, tantiemele de la teatru, pentru piesele sale, așijderea, iar din literatură, unde se rulează bani puțini, încă n-a reușit nimeni să trăiască în lumea asta.
Așa stînd lucrurile, în noiembrie 1893, Caragiale se cuplează cu un oarecare domn Mihalcea, consilier comunal și antreprenor de cîrciumi, și deschide, plin de speranțe, ,,Berăria Caragiale”, amplasată în Hotelul ,,Universal” de pe Strada Gabroveni, eveniment care îi smulge accente patetice unui gazetar socialist: ,,Astă-seară se face înmormîntarea lui Caragiale. Marele nostru dramaturg, căruia îi datorăm «Noaptea furtunoasă» și «Scrisoarea pierdută», se îngroapă în astă-seară poate pentru vecie”. Elegant, poetul Cincinat Pavelescu îi închină un catren care avea să anticipeze finalul afacerii: ,,Iancu Luca Caragiale/ Îți dă berea cu măsură./ Face și literatură…/ Însă nu face parale”. Într-adevăr, lucrurile au mers prost încă de la începutul afacerii, motiv pentru un răuvoitor să scape o ironie: ,,Cel mai statornic client al berăriei este însuși Caragiale”. Vadul era bun, pe Gabroveni, ce-i drept, dar ce folos, fiindcă patronul luase prostul obicei să dea bere pe datorie, dar chitanțele se înmulțeau și clienții nu se prea grăbeau să-și achite datoriile. Alții dispăreau de-a binelea. Faliment! Deloc descurajat, încearcă ceva și la Iași, dar după cîteva zile de ședere acolo, se convinge că Iașul nu este deloc un oraș comercial. Se întoarce acasă și, peste un an, deschide pe Str. Șelari, lîngă vechea cafenea ,,Collare”, o nouă berărie numită ,,Bene Bibenti”. Aici, afacerea îi merge bine. Are clienți și este mulțumit, deși unii își permit să-l persifleze, dar nu-i pasă, căci și socialistul Dobrogeanu-Gherea, cu a cărui nepoată avea să se căsătorească Luchi, să nu crape de foame, și-a deschis restaurant în Gara Ploiești. În ziarul ,,Voința națională” apare un anunț-reclamă: ,,S-a deschis o nouă berărie pe strada Sf. Nicolae Șelari, vizavi de palatul Societății Naționale, sub direcția d. Caragiale. Berăria merge atît de bine, încît se vorbește că d. Oppler, descurajat, s-a gîndit să renunțe la comerciu și să îmbrățișeze cariera de autor dramatic”. Ambetat de succesul afacerii, patronul face și o maximă: ,,Mai bine o bere bună decît literatură proastă”. Nici amicul D. Teleor nu se lasă mai prejos și scrie: ,,Și erau în berărie/ Mese, scaune, pocale,/ Chelneri, sticle și butoaie/ Și nea Iancu Caragiale”. Tot în acest loc legenda spune că patronul, care nu credea în spiritisme, l-ar fi invitat pe spiritistul Hașdeu să-i miște o masă pe care, însă, prevăzător, o fixase în cuie de dușumea.
Dar pe la mijlocul anului 1895, afacerea mergînd din ce în ce mai prost, și Berăria ,,Bene Bibenti” trage obloanele.
Pe 15 noiembrie 1894, parcă vorbindu-se cu amicul Gherea, Caragiale deschide și el o cîrciumă în Gara Buzău. Tînărul gazetar Raicu-Ion notează: ,,L-am văzut pe Caragiale în berăria lui. Nimic nu-mi arăta pe autorul «Nopții furtunoase» printre chelnării care împărțeau bere și cîrnați cu hrean. Un prieten mi l-a arătat. Se plimba agale printre mușterii și le zîmbea absent...”, Cît timp a ținut afacerea de la Buzău, Caragiale s-a mutat cu familia acolo, închiriind o căsuță cu 3 camere și o bucătărie chiar în spatele gării. Omul de încredere al patronului, care-l aproviziona cu vin bun, era tînărul Ștefan Stănescu, tatăl Suzanei Gâdea, ministra lui Ceaușescu și mătușa televizionistului Mihai Gâdea. Acolo l-a cunoscut Caragiale pe nefericitul Leonida Condeescu, primarele Mizilului, pe care l-a încondeiat pentru eternitate în schița ,,O zi solemnă”, publicată în ,,Universul” în 1909. Dar cum Nenea Iancu ședea mai mult în București, de cîrciumă se ocupă doar soția. Firesc, urmează un alt faliment. Poate decepționat de acest insucces, Caragiale își ia o lungă vacanță la București, unde se ocupă numai de gazetărie și literatură.
În anul 1901 i se întîmplă mai multe evenimente. Mai întîi, pe 24 februarie amicii îl sărbătoresc la Ateneul Român pentru împlinirea a 25 de ani de activitate literară. Sala arhiplină, ropote de aplauze, lacrimi și emoții. Urmează un banchet, felicitări și un ziar ocazional, ,,Caragiale”. Dar pe 30 martie, vine și lovitura destituirii lui de la RMS, unde lucra ca registrator, pe motiv de economii provocate de o criză parșivă. Scoate seria a doua a ,,Moftului român”, o publicație eminamente satirico-umoristică. Spre toamnă, se încumetă iarăși să se apuce de negustorie și deschide, chiar în fața Teatrului Național, Berăria ,,Gambrinus”. Cine intra în locantă, dădea peste un afiș: ,,Cum nu merse cu «Năpasta», haidem să-ncercăm și p-asta!”. Același încercat amic, D. Teleor, îi compune o poezioară în chip de reclamă: ,,Decît medicamente,/ Mai bine, zău, dă fuga/ Și trage-i două halbe/ De bere de Azuga!// Devale la Gambrinus/ - Cea mai frumoasă vale -/ Te afli între teatru/ Și între Caragiale.// Ferice cel ce poate/ Să bea așa nectar,/ De nu mai multe halbe,/ Măcar un biet pahar”. Deși e nelipsit din local, prezența lui nu poate salva și această afacere de la faliment. Anul 1902 îi aduce alte necazuri: este refuzat de Academia Română pentru premierea volumului său ,,Momente”. Și vine apoi lovitura cu așa-zisul plagiat al dramei ,,Năpasta”, pus în scenă de un tînăr gazetar, Caion, din cercul invidiosului Macedonski. Abia în anul 1904 va avea parte de o înseninare: intrînd, în sfîrșit, în posesia a 500.000 de lei din moștenirea Momoloaiei, își ia familia și se mută întîi la Paris, ,, M-am săturat, Luchi, de proști, nu-i mai suport!”, și apoi la Berlin, unde avea să moară în 1912.
PAUL SUDITU