– De ce, Doamne, mi se întîmplă atîtea necazuri numai mie? Cu ce ţi-am greşit, Părintele meu?... Mai ieri, mi-ai luat bărbatul la Tine, în ceruri, acum hoţii au dat iama în brazdele mele! De ce, Doamne, să fiu eu cea mai necăjită femeie de pe pămîntul acesta?

Mă uitam la ea fără să ştiu prea multe, n-aveam habar cum e să fii în asemenea situaţie... Ce tristă i-o fi fost inima! Oricît de crudă îi este soarta, omul merge înainte cu viața sa, alături de familie, de cunoscuţi...

După cele întîmplate, mama îşi văzu mai departe de gospodărie, știind că orice ar fi, are un ciopor de copii de crescut pe bătătură... Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns ce pățise în acea vară, cînd hoţii i-au prăduit grădina, s-a întîmplat o altă nenorocire. Cu o noapte înainte de a tăia purcelul, să aibă ce să ne pună pe masă de sfintele sărbători de Crăciun, alţi hoţi, sau poate aceiaşi care dăduseră iama prin brazdele noastre de zarzavaturi, ne-au furat purcelul... Tot mama a fost aceea care a constatat grozăvia, cînd venise cu ceaunul să-i dea de mîncare în coteț... Așadar, ia purcelul de unde nu-i, că nici urmă nu mai era de el... Portiţia de la coteaţă era deschisă, la fel cum se întîmplase și cu cea de la grădină... Probabil pe acolo ieşiseră hoţii cu purceluşul nostru, care nu era cine ştie ce greu: dacă avea cîteva zeci de kilograme, așa că și un singur om îl putea căra în brațe. Necazul era că rămăseserăm fără porc de Crăciun...

– Uite, mamă, zise ea, mai întîi ne-au furat usturoiul, iar acum şi purcelul!...

Şi se porni să hohotească în neștire, cînd de rîs, cînd de plîns. Aci avea ochii tulburi, aci scînteiau de lumină, de nu mai pricepeam nicicum ce se întîmpla în casa noastră. Din toată povestea asta am înțeles, însă, un lucru: hoţii prăduiesc tot ce le iese în cale, indiferent că e vorba de un om bogat sau de unul sărac. Noi am păţit-o... Am trăit pe viu o astfel de experiență, așa cum am povestit în aceste rînduri. Hoţii ne-au stricat de două ori liniştea în familie, lăsînd multă durere în sufletul nostru și lacrimi de neşters în ochii triști și tulburi ai mamei... Mereu tulburi, de prea mult plîns, căci necazurile s-au ţinut lanţ de ea pînă ce avea să plece la Domnul, în ceruri.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“