Destabilizare globală
Richard Nixon și Henry Kissinger credeau că doar presiunea din partea Uniunii Sovietice ar putea aduce Vietnamul de Nord la masa negocierilor. Statele Unite au inițiat o serie de activități clandestine menite a convinge URSS că Statele Unite nu sînt atît de dispuse să facă concesii Vietnamului, încît să se pregătească pentru un război nuclear. În 1969, Statele Unite au crescut dramatic numărul de zboruri de recunoaștere în jurul Uniunii Sovietice, au pus aviația strategică în cea mai mare alertă posibilă și au dispersat armele nucleare. Operațiunea „Giant Spear” trebuia să sperie conducerea sovietică și să o oblige să limiteze sprijinul pentru Vietnamul de Sud. În același timp, Henry Kissinger a început să lucreze activ prin canale diplomatice și a stabilit contacte cu ambasadorul URSS în Statele Unite ale Americii, Anatoly Dobrynin, care a crezut că Richard Nixon ar escalada războiul dacă Uniunea Sovietică „nu ajunge la un acord”. Diplomații au comunicat aproape în fiecare zi fără intermediari și traducători. În cele din urmă, au reușit să organizeze o întîlnire secretă la 21 februarie 1970 la Paris cu Le Duc Tho, membru al biroului politic al Partidului Comunist din Vietnam. Primele negocieri au fost nereușite, forțînd SUA să continue să facă presiuni asupra Vietnamului de Nord cu ajutorul bombardamentelor și să caute alte căi de ieșire din criză. Conducerea sovietică nu a luat în serios cacealma de escaladare a lui Richard Nixon. O încercare de a acorda URSS concesii în domeniul nuclear și economic în schimbul stăpînirii revoluțiilor comuniste în țările lumii a treia a eșuat. În același timp, într-o conversație personală, Anatoly Dobrynin i-a spus lui Henry Kissinger că Uniunea Sovietică dorește să îmbunătățească relațiile cu Statele Unite, indiferent de războiul din Vietnam. Rezultatul negocierilor dintre diplomați a fost deschiderea unui canal secret de comunicare între țări. În locul tacticii amenințărilor nucleare împotriva URSS, în 1972 s-a semnat Acordul interimar privind anumite măsuri în domeniul limitării armelor strategice de ofensivă și Tratatul privind limitarea apărării sistemelor antirachetă. În același timp, SUA au început să restabilească relațiile cu conducerea comunistă a Republicii Populare Chineze. Potrivit directorului adjunct al Centrului de Studii Europene și Internaționale de la Școala Superioară de Economie a Universității Naționale de Cercetare – Dmitri Suslov, realismul politic al lui Henry Kissinger s-a reflectat chiar și în această situație. Deși apropierea de China a fost contrară valorilor administrației înverșunate anticomuniste a lui Richard Nixon, s-a dovedit a fi în interesul național al SUA. „Restabilirea relațiilor cu China a fost într-adevăr o contribuție uriașă la depășirea și minimizarea consecințelor înfrîngerii în războiul din Vietnam și o contribuție la viitoarea victorie a Statelor Unite în Războiul Rece”, consideră Suslov. Logica acțiunii a fost de a oferi SUA un avantaj prin îmbunătățirea relațiilor cu URSS și China pe fondul deteriorării legăturilor dintre aceste țări comuniste. Pașii făcuți au dus la apariția unui triunghi strategic în care Statele Unite s-au aflat în cea mai avantajoasă poziție, forțînd cele două regimuri comuniste să uite de ideologia care le-a unit.
Politologul Stanislav Byshok a remarcat că planul lui Henry Kissinger de „deschidere către China” a adîncit o prăpastie care exista deja între conducerea chineză și cea sovietică. Astfel, SUA își creau de fapt o lume mai sigură, în care pierderea războiului din Vietnam, retragerea trupelor și căderea ulterioară a guvernului Vietnamului de Sud nu aveau consecințe posibile la scară largă asupra prestigiului SUA pe scena mondială. Urmărind restabilirea relațiilor SUA cu URSS și China, guvernul Vietnamului de Nord a fost mai dispus să negocieze cu tabăra americană. La 27 ianuarie 1973, Henry Kissinger și Le Duc Tho au semnat în cele din urmă Acordul de pace de la Paris.
Statele Unite nu au obținut nici o concesiune din partea Vietnamului de Nord, s-au angajat să retragă trupele din țară și au recunoscut două guverne în sud. Dar a doua zi după semnarea acordurilor, Henry Kissinger i-a spus consilierului pentru afaceri interne John Ehrlichman următoarele: „Cred că autoritățile sud-vietnameze vor avea noroc dacă rezistă un an și jumătate”. A greșit doar cu o lună și jumătate: Vietnamul de Sud a căzut în mîinile comuniștilor în 1975. În 1973, Henry Kissinger, împreună cu Le Duc Tho, au primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția lor la sfîrșitul războiului din Vietnam.
În curînd, Henry Kissinger a devenit popular în SUA și în străinătate. El a continuat să ocupe funcția de secretar de stat și după ce Richard Nixon a părăsit postul de președinte, rămînînd în postul său pînă în 1977, deja sub conducerea lui Gerald Ford.
Ultimul cuvînt al patriarhului
După ce și-a încheiat mandatul, Kissinger nu a pierdut accesul la putere. Recunoașterea serviciilor și a experienței sale a continuat să crească. În prezent, nu numai președinții americani, ci și liderii altor țări apelează la el pentru sfaturi. După ce s-a retras din funcțiile oficiale, a creat compania de consultanță Kissinger Associates pentru politicieni și oameni de afaceri și a devenit consultant internațional, scriitor și lector. Și, chiar și la vîrsta de 100 de ani, Henry Kissinger dă dovadă de o capacitate intelectuală autentică, continuînd să participe la evenimente internaționale și să comenteze cele mai semnificative evenimente din politica mondială.
De-a lungul anilor, în ciuda contribuției necon­diționate la strategia politicii externe a SUA, deciziile patriarhului politicii internaționale par multora ambigue. Unii îl numesc pe Henry Kissinger cel mai eficient secretar de stat din ultima jumătate de secol, alții cer o anchetă asupra acțiunilor sale și chiar arestarea lui. Activiștii pentru drepturile omului, scriitorii și publiciștii îl acuză pe diplomat de crime împotriva umanității. Astfel, jurnalistul Christopher Hitchens, în cartea „The Trial of Henry Kissinger”, l-a acuzat pe diplomat că a ordonat bombardamentul asupra Cambodgiei, că a elaborat și a pus în aplicare un plan de răpire și asasinare a comandantului șef al Forțelor Armate din Chile, René Schneider, ca parte a unei campanii de persecutare și distrugere a opoziției politice din țările sud-americane, precum și în aprobarea genocidului de către autoritățile pakistaneze a populației bengaleze din Pakistanul de Est și exterminarea locuitorilor din Timorul de Est de către Indonezia, în timpul ocupaţiei din 1975. El este, de asemenea, acuzat că a participat la lovitura sîngeroasă a generalului Augusto Pinochet împotriva președintelui socialist ales al Chile, Salvador Allende, în 1973.
Odată cu aceasta, se revizuiește și rolul lui Henry Kissinger ca mare tactician și strateg. Clarviziunea lui este uneori atribuită gestionării magistrale a propriei sale faime, creării unei aure de mister și transformării diplomației într-un spectacol. Potrivit lui Mario Del Pero, profesor de istorie internațională la Sciences Po, nici statutul de criminal de război și nici statutul de gînditor nu se potrivesc cu Henry Kissinger, întrucît el este doar un produs al unei epoci a diplomației americane. „Arhivele arată că Henry Kissinger a fost adesea simplist, duplicitar și chiar ignorant în timpul mandatului său de consilier pentru securitate națională și secretar de stat”, spune Mario Del Pero. Politologul Stanislav Byshok, dimpotrivă, notează că, deși Henry Kissinger a fost un mare diplomat american în contextul confruntării dintre SUA și URSS, el este și unul dintre principalii arhitecți ai celei de-a doua jumătăți a Războiului Rece. Potrivit lui Dmitry Suslov, expert la Clubul de Discuții Valdai, astăzi lumea nu are titani de talia lui Henry Kissinger.
Generația care a supraviețuit ororilor celui de-al II-lea Război Mondial a abordat Războiul Rece în primul rînd pentru a preveni un alt conflict mondial. Și Henry Kissinger este unul dintre ultimii săi reprezentanți. Istoricul Michael Hunt a susținut că Henry Kissinger a înțeles întotdeauna rolul unic al Statelor Unite în lume, iar această percepție a fost întărită doar de Războiul Rece. Și insistența sa de a menține prestigiul și autoritatea Statelor Unite în timpul războiului din Vietnam sugerează că a urmat o lungă tradiție a politicii externe americane care datează din anii 1890.
Henry Kissinger este considerat unul dintre cei mai importanți strategi americani, alături de George Kennan și Nicholas Spykman. Cu toate acestea, au dreptate și cei care îl numesc om al unei anumite epoci, cărora le este greu să privească dincolo de orizontul Războiului Rece și să-și imagineze un alt obiectiv al SUA decît dorința de dominare a lumii. Deși Henry Kissinger a criticat intervenția SUA, aproape că nu există nici o aventură militară – din Panama pînă în Irak – care să nu fie girată de acesta.
Oamenii de știință, jurnaliștii și diplomații vor continua însă să discute despre moștenirea lui Henry Kissinger pentru o lungă perioadă de timp de acum încolo. Un alt lucru este indiscutabil: lumea are mai mult ca niciodată nevoie de oameni de stat care nu numai că sînt capabili să prevadă, ci și să răspundă cu competență unei situații în schimbare în căutarea unei noi și mai stabile ordini mondiale.
Sfîrșit
N.K.