Pe 27 mai, fostul consilier pentru securitate națională și secretar de stat american Henry Alfred Kissinger și-a sărbătorit centenarul. Ofițer de informații, doctor în științe politice, diplomat, patriarh recunoscut al relațiilor internaționale, omul care a stabilit vectorul politicii externe a SUA în timpul Războiului Rece. Om de stat căruia Statele Unite îi rămîn îndatorate pentru politica de detenție cu URSS, restabilirea relațiilor cu China, conceptul de descurajare nucleară și sfîrșitul războiului din Vietnam. Ne amintim cum un tînăr evreu din Bavaria a făcut o carieră strălucitoare în străinătate, a cucerit inimile elitelor americane și a determinat politica externă a SUA pentru deceniile următoare.

În 1944, tînărul sergent Henry Kissinger se afla în Germania ca parte a Corpului de contrainformații al Forțelor Armate ale SUA. Vorbim despre țara natală, pe care a fost forțat să o părăsească în urmă cu șase ani, cînd avea doar 15 ani, temîndu-se de persecuția naziștilor. Apoi, împreună cu familia, Henry a emigrat în Statele Unite, conducînd un detașament care căuta naziștii ascunși în rîndul populației civile, mai întîi în Krefeld, apoi în Hanovra și Bensheim. Cunoștințele sale despre cultura și limba germană s-au dovedit deosebit de valoroase pentru aliați. Evitînd represiunea și presiunea asupra populației locale, a reușit să convingă mulți germani să coopereze, jucînd un rol important în capturarea și arestarea oficialităților naziste. Unii dintre ei s-au prezentat ulterior în fața justiției la procesele de la Nürnberg. Și Henry Kissinger a primit ulterior „Steaua de Bronz” – un premiu acordat armatei SUA pentru realizările speciale în serviciu.
Încă din 1945, ofițerul de 21 de ani putea să-și viziteze orașul natal Fürth din Bavaria în căutarea rudelor și prietenilor supraviețuitori. Cu toate acestea, dintre toți oamenii pe care îi cunoștea încă din copilărie, doar unul dintre prietenii săi, coleg de clasă, a supraviețuit. Henry Kissinger s-a întors în Statele Unite cu inima grea, dar mai atașat ca niciodată pentru că acea țară, aflată într-o situație dificilă, a oferit familiei sale libertate și securitate. „În primul rînd, sînt american, în al doilea rînd, secretarul de stat al SUA și doar în al treilea rînd, evreu”, spunea Henry Kissinger, secretarul de stat al SUA.
Prima oprire: Casa Albă
După demiterea oficială din Forțele Armate ale SUA în 1947, Henry Kissinger face primii pași către marea politică: intră în prestigioasa Universitate Harvard, unde devine unul dintre cei mai buni studenți, și primește o diplomă de licență în științe politice în 1950, în 1952 absolvă masterul, iar în 1954 primește diploma de doctor în științe. Curînd, tînărul om de știință întîlnește un nou model, cunoscut pentru ardoarea sa antisovietică, profesorul William Yandell Elliott, care a fost la un moment dat consilier al lui Franklin Roosevelt și al altor cîțiva președinți.
Henry Kissinger – educat între zidurile Univer­sității Harvard, în afara principalelor centre ale politicii mondiale la Yale și Chicago – nu a purtat pecetea unei anumite teorii a relațiilor internaționale. Inițial, nu a fost interesat de structuri sau sisteme, ci de istoria ideilor, precum și de rolul individului în guvernare și atenuarea amenințărilor în politica mondială. Lansează un seminar internațional anual la Universitatea Harvard – o conferință de vară în care se puteau discuta inițiativele și strategiile de politică externă globală în conformitate cu conducerea morală și principiile democrației. Astfel, Henry Kissinger a susținut că Statele Unite trebuiau să-și transmită mai bine ideologia.
Noua platformă intelectuală, concepută pentru a reuni tineri oameni de știință, profesioniști și politicieni și pentru a spori influența valorilor democratice, a atras atenția nu numai a elitelor, ci și a Agenției Centrale de Informații (CIA), care a susținut site-ul și a sponsorizat bugetul platformei timp de un deceniu. Henry Kissinger a prezidat conferința în fiecare vară din 1951 pînă în 1965 și din nou în 1967 și a fost directorul acesteia din 1951 pînă în 1971. În 1955, a devenit consultant al Consiliului de Coordonare Operațională și director pentru afaceri externe și cercetarea armelor nucleare în Consiliul pentru Relații Externe. Dar adevărata popularitate a cîștigat-o în 1957, cînd a fost publicată prima sa carte – „Arme nucleare și politică externă”, care a devenit în curînd un bestseller. Deși această lucrare a reflectat punctele de vedere ale multor cercetători militari din acea perioadă, ea a adus autorul în atenția unor politicieni și oficiali militari americani de seamă.
Într-un studiu, Henry Kissinger a atras atenția asupra imperfecțiunilor diplomației atomice americane, subliniind că strategia nucleară americană nu poate avea un efect descurajant asupra URSS, deoarece garanta doar un răspuns extrem sub forma distrugerii reciproce într-o apocalipsă nucleară. Oponenții americani de pe scena mondială puteau fi practic siguri că în astfel de condiții armele atomice nu vor fi folosite niciodată, iar acest lucru ar duce la un expansionism mai îndrăzneț al URSS. De aceea, tînărul om de știință a propus utilizarea unor arme nucleare mai mici, capabile să lanseze lovituri extrem de eficiente împotriva unor zone geografice relativ mici și să neutralizeze superioritatea numerică semnificativă a unităților militare ale Pactului de la Varșovia în teatrul european. Astfel, spre deosebire de strategia de represalii masive din anii 1960 în Statele Unite, a apărut conceptul de „răspuns flexibil”, care prevedea utilizarea dozată a forței ca răspuns la agresiune.
Unul dintre profesorii lui Henry Kissinger de la Universitatea Harvard, Sam Beer, își amintea ulterior că „a înțeles intuitiv importanța ideilor în afacerile mondiale”. Și așa este: ca cercetător al istoriei diplo­mației europene, precum și ca reprezentant politic în
teoria relațiilor internaționale, Henry Kissinger credea că Statele Unite ar trebui să renunțe la dorința de hegemonie mondială și să urmeze o politică de echilibru și descurajare reciprocă. Cercetarea lui Henry Kissinger este o continuare intelectuală a tradiției clasice a realismului politic. Omul de știință credea că nimic nu s-a schimbat fundamental în lume de pe vremea lui Tucidide și Niccolò Machiavelli: capacitățile militare și economice ale statului determină politica sa externă, iar instituțiile internaționale sînt secundare și instabile. În același timp, orice stat caută să asigure securitatea și să supraviețuiască în această lume agresivă.
„Henry Kissinger este cu siguranță unul dintre cei mai străluciți și mai influenți reprezentanți ai școlii de realism politic din SUA. Unul dintre postulatele acestei școli este că moralitatea nu contează. Statele ar trebui să fie ghidate în politicile lor de interesele naționale și, dacă interesele naționale implică o abatere de la unele valori morale și etice, atunci așa să fie”, consideră Dmitri Suslov, director al Centrului de Studii Europene și Internaționale.
După ce s-a remarcat în comunitatea experților științifici, Henry Kissinger a început simultan să lucreze ca și consultant politic încă din anii 1950. Și chiar dacă era apropiat din punct de vedere politic și ideologic de republicani, el a fost, de asemenea, invitat să consilieze membrii de rang înalt ai Partidului Democrat din SUA. Kissinger și-a început cariera politică în calitate de mînă dreaptă a guvernatorului republican al New York, Nelson Rockefeller, în timp ce îi sfătuia și pe Dwight Eisenhower, John F. Kennedy și Lyndon Johnson. În același timp, succesele în activitatea academică și inteligența au fost cele care l-au distins calitativ pe Henry Kissinger și i-au permis să se remarce ca politician și diplomat.
Războiul de influență (1)
Participarea directă în politică a început în 1969, odată cu accederea la putere a celui de-al 37-lea președinte al Statelor Unite, Richard Nixon, sub conducerea căruia Kissinger a fost numit șef al Consiliului de Securitate Națională. A deținut această funcție timp de șase ani, iar din septembrie 1973 a început să lucreze în paralel ca secretar de stat. Aceasta a fost prima și singura dată în istoria SUA cînd o persoană a ocupat simultan aceste două funcții. Cu Richard Nixon la cîrmă, Statele Unite au luptat în războiul din Vietnam timp de patru ani de partea Vietnamului de Sud, care rezista guvernului comunist din Vietnamul de Nord. Principala promisiune pre-electorală a politicianului a fost realizarea unei „păci onorabile”.
După ce a primit postul de consilier pentru securitate națională, Henry Kissinger, cu asistența președintelui, a centralizat conducerea politicii externe a SUA: a eficientizat structura Consiliului Național de Securitate, a creat o serie de comitete care i-au fost subordinate și, astfel, Consiliul de Securitate Națională a cîștigat și mai multă putere, înlocuind Departamentul de Stat, în care Richard Nixon nu avea încredere. Henry Kissinger a condus atît diplomația, cît și structurile de influență în armata SUA. Toate aceste atribuții au fost necesare pentru ca Henry Kissinger să pună în aplicare planul de ieșire a SUA din conflict fără a-și pierde influența. Dar o simplă retragere a trupelor ar fi putut pune în pericol credibilitatea și reputația superputerii americane, creînd impresia că aceasta „fuge”. După cum a susținut însuși Henry Kissinger, o astfel de abordare ar fi putut provoca un „efect de domino”, încurajînd țările sovietice și musulmane în operațiunile lor militare din întreaga lume. Pentru a rezolva conflictul și a negocia într-un mod avantajos, Statele Unite au ales o strategie numită „doctrina nebunului”: Richard Nixon și Henry Kissinger au încercat să convingă oponenții străini că la putere se afla un lider imprevizibil în țară, capabil să folosească o forță inadecvată. SUA au insistat ca Vietnamul de Nord comunist să recunoască guvernul Vietnamului de Sud și să ajungă la un acord care să țină țara împărțită în două. În martie 1969, ca parte a unei acțiuni punitive, Statele Unite au lansat o campanie secretă de bombardare împotriva Cambodgiei neutre vecine, acțiune care a constituit o trambulină pentru Vietnamul de Sud. Campania a curmat aproximativ 100 de mii de vieți și a accelerat ascensiunea lui Pol Pot și a Khmerilor roșii, devastînd, totodată, teritorii întregi. În total, 2,5 – 3 milioane de vietnamezi și 58 de mii de americani au murit în timpul războiului din Vietnam. Cu toate acestea, tactica aleasă nu a atras efectul dorit, iar Statele Unite nu au putut forța Vietnamul de Nord să-și înmoaie poziția de negociere, acceptînd condițiile americane pentru împărțirea țării. Apoi Henry Kissinger și-a îndreptat atenția către Uniunea Sovietică – principalul inamic al Statelor Unite pe scena mondială.
(va urma)
N.K.