De ceva vreme, viața la sat nu mai este cea care a fost odinioară, de pe vremea strămoșilor și bunicilor noștri. Odată cu schimbarea regimului comunist, și aici viața a luat o altă turnură decît cea pe care oamenii și-o imaginaseră. Sătenii nu mai sînt dornici să iasă la muncă cu sapa, să își taie via și să-și curețe de uscături pomii din grădini, să aibă grijă de orătăniile din gospodărie, așa cum o făceau înaintașii lor. Astăzi, unii săteni muncesc pe la diverse societăți private, alții stau pe marginea șanțului și clevetesc cîte-n lună și-n stele pe seama semenilor lor, chiar și despre cei ce lucrează unde pot, ca să ducă o viață modestă. Costache Trandafir locuiește din strămoși la sat, numai că omului nu-i prea place munca. Niciodată nu a avut un loc de muncă stabil, unde să-și cîștige pîinea în cinste și corectitudine. Mai tot timpul era văzut pe ulițele satului cu sticla de băutură în mînă, străduindu-se să țină drumul drept, bălăbănindu-se și, uneori, sprijinindu-se cu mîinile de gardurile oamenilor... Soția lui lucra, de dimineața și pînă seara, la o firmă de pază... Pentru săteni, sărbătorile nu mai sînt cele de odinioară, cînd cu toții mergeau cu pioșenie la biserică, apoi se odihneau, pentru ca a doua zi să fie pregătiți de muncă, la prășitul holdelor, la culesul fructelor din grădini, la adunatul lemnelor din pădure... Nea Costache habar nu avea de nimic, pentru că niciodată nu l-a interesat nici cartea și nici exemplul oamenilor harnici din satul său. Într-o duminică, se trezi cu noaptea în cap și-o luă din cîrciumă în cîrciumă pînă spre seară tîrziu, cînd se întoarse acasă și, după ce ciuguli ceva din ce găsise pe masă, se duse la culcare...  Nu adormise bine, că auzi cum cineva îi bătea cu insistență în geam. Fără să se ridice din pat să vadă cine este, își continuă somnul, auzind totuși, ca prin vis, că intrase cineva în curte... Cel care bătea în geam era unul dintre prietenii lui de pahar cu care băuse toată ziua, pe unde apucase. Acum bărbatul venise la Costache cu gîndul să mai bea și să mai tăifăsuiască, însă, ca între prieteni de pahar... Văzînd că nu are scăpare, Costache se ridică din pat și, mătăhăind cu prietenul său, se apucă să scotocească prin frigider, unde descoperi o sticlă cu țuică printre sticle cu lapte și apă minerală, printre borcanele cu zacuscă și gem... Se așezară pe un țol, sub bolta cu viță de vie, și începură a chefui... Cu fiecare pahar dat pe gît, parcă și timpul trecea mai avan ca altădată. Nu trecu mult că deja se vedea lumina dimineții, pe ici colo, iar din cîțiva norișori pleșuvi se scutură o boare măruntă de ploaie. Muiați de aburul alcoolului, cei doi amici de pahar adormiseră unul peste celălalt, fără să simtă umezeala ploii.... Poate ar fi continuat să doarmă toată ziua, dacă nu se întorcea acasă nevasta lui Costache... Nu mare îi fu mirarea cînd îi găsi pe amîndoi bărbații dormind pe cimentul ud... În ogradă, zarvă mare... Orătăniile cotcodăceau... Porcul guița... Mieii behăiau.... Nea Costache nu avusese grijă de ele și se culcase, obosit cum era după ce umblase toată ziua prin cîrciumi, iar acum nu se putea dezmetici din cauza băuturii... Supărată foc de cele găsite în gospodărie, nevastă-sa începu a da în stînga și în dreapta cu un retevei. Cei doi nu reușeau să se dezmeticească. Nu știau ce se întîmplă, credeau că scăpaseră orătăniile peste ei, că prea mare hărmălaie se iscase în ogradă... Costache nu fusese întotdeauna așa, dar de cînd fabrica la care lucra intrase în faliment, a dat în patima băuturii, făcîndu-i zile negre nevesti-sii... Iată că, odată cu schimbarea unui regim, și viața multor oameni s-a schimbat. Nu mai e nici pe departe cea care a fost cîndva, nici la oraș și cu atît mai mult viața de la țară... Parcă nici păsările cerului nu mai sînt cele de pînă mai ieri, pentru că li s-au tăiat pădurile, le-au fost secate izvoarele, și satul a luat o altă înfățișare, nu mai e cel care a fost cîndva, nu se mai păstrează tradițiile locului, iar în ogrăzile oamenilor doar pe alocuri se mai aude mugind cîte o vită venind, de la păscut, în dangătul trist al clopotului de la gît... Doar cîrciumile parcă s-au înmulțit și, la fiecare colț de uliță, îl întîmpină pe sătean. Acela e locul unde, acum, el își consumă cea mare mare parte din timpul pe care ar fi trebuit să și-l petreacă muncind la greblă, la sapă, sau la adunatul holdelor de pe cîmp... Aceasta este istoria satului modern, care n-a mai păstrat nimic din satul tradițional de odinioară. Deși e trist, trebuie să acceptăm realitatea pe care noi ne-am construit-o urînd un regim, și să ne obișnuim cu această nouă societate de consum, în care parcă doar harababura funcționează.
ION MACHIDON, directorul
Revistei „Amurg sentimental”