Menajera mea e o unguroaică foarte ciudată, face totul pe dos. O ademenesc udemeriştii să se dea cu ei – ea se încăpăţînează să ţină cu românii. În toată presa, inclusiv în revistele mele apar materiale critice la adresa preşedintelui Ion lliescu – ea îl sim­patizează nespus şi îl numeşte chiar „priete­nul ei”. Dar, cea mai mare ciudăţenie mi-o face zi de zi, de 6 ori pe săptămînă, atunci cînd vine în zori şi-mi răstoarnă pe biroul de lucru un maldăr de gunoi. Da, aţi citit bine! Toate menajerele din lume fac ceea ce trebuie făcut, adică strîng gunoiul din casele oamenilor şi-l aruncă Ia coş, ori la ghenă, ori în maşina-crematoriu a gunoieri­lor. Numai a mea face exact invers, strînge mizeriile de prin tot oraşul, ca o fe­meie îndărătnică ce e, de-aia şi poarta nu­mele „scorpiei” Katalin, din piesa lui Shakespeare.

Aştept şi eu o nouă zi de muncă, mă uit pe fereastră, văd teiul de la poartă majestuos ca un templu, aud ciripitul vrăbiilor care au scos pui gureşi în iedera de pe casa bătrînească – şi, cînd îmi e lumea mai dragă, trosc, buff, se revarsă pe masa mea un mor­man de zdrenţe, şi zgîrciuri, şi resturi, şi cartilagii şi noroaie, şi gheare de şobolani, şi zoaie scîrboase prin care înoată viermii şi care îmi întorc stomacul pe dos şi îmi mută nasul din loc. Acest gunoi e PRESA zilnică, pe care o cum­pără biata femeie de pe la diverse chioşcuri şi mi-o aduce ca pe un trofeu, crezînd că îmi face un bine. La început, citeam cu des­tulă atenţie toate aceste publicații, ca orice ziarist care are în sînge şi un strop de cer­neală tipografică. Treptat, am constatat că unele au început să horcăie şi să dispară, pe limba lor: „Cuvîntul”, „Ultimul cuvînt”, „Viitorul liberal”, „Liberalul”, „Luceafărul“ „Expres”, „Caţavencu”, „Ora”, „Zig-Zag” si altele, pe care nici măcar o memorie tangenţială nu le mai reţine. Altele însă se zbat voiniceşte să reziste, îşi cer dreptul la viaţă. Dau din coate, înjură. Scuipă. Mint de îngheaţă apele. Pîrăsc. Bagă intrigi. Pe scurt, e o luptă pentru supravie­ţuire de-a dreptul sălbatică. Frunzăresc din ce în ce mai grăbit gunoiul ăsta. Fireşte, un gunoi poate fi frunzărit. Culmea este că mai dăm şi bani pe ele. Mai nou, în 5 minu­te termini vreo 15 publicaţii, care apoi se întorc acolo unde le e locul, la coş. „Evenimentul zilei” (roşu şi albastru), „Li­bertatea” (care a devenit o remorcă şleampătă şi fără roţi a celor dintîi), „Co­tidianul”, „România liberă”, „Ziua”... Îi cer soţiei un Emetiral sau un alt antivomitiv. Îl înghit stoic. Rezist, merg mai departe. „Ia să vedem – îmi spun – ce-am mai făcut azi? Pe cine am mai omorît? Pe cine am mai violat pe mormîntul lui Eminescu? Ce moşii am mai înfulecat şi cîte sute de mii de ţărani am jupuit de vii? Cîte limuzine am mai primit ca mită?”. Nu se poate ca aceste publicaţii să nu conţină, în fiecare zi, un atac la adresa mea sau a fa­miliei mele. Ele sînt obligate să facă treaba asta, pentru că, altminteri, şi-ar pierde ori­care credit în faţa stăpînilor din umbră, care le îndoapă cu bani. Consemnul este ca, ime­diat cum se ridică un român în ţara asta, să i se dea în cap. să fie redus la tăcere, fiindcă România trebuie să aibă statut de colonie, iar oamenii ei să se obişnuiască, din generaţie în generaţie, cu viaţa de slugi. Pe undeva, caut să-i înţeleg pe toţi aceşti „ziarişti”. Îmi e milă de ei. Trebuie să mănînce şi ei o pîine. Și să bea o bere, că oameni sîntem. Altceva ce ştiu ei să facă? Bine, totuşi, că nu le-a intrat în cap să practice chirurgia ori să piloteze avi­oane. Ar fi murit oamenii pe capete. Aşa, în presă, nu se cere nici o diplomă, nici un cer­tificat. Se prezintă la redactorul-şef nişte hai­damaci neguroşi, cu priviri viclene şi scrîşnet de măsele, de le iese viermele foamei din mărul lui Adam, şi strigă: „Sefuʼ, pe cine ai de lichidat? Băiatu’ e bun la toate, nu mă dau în lături de la nimic. Pentru matale, şefu’, şi pă mama din groapă o scot şi-o caut la dinți, poate mai are vreo lucrare de aur. Mergi pă mîna mea, şefu’, mie să-mi dai numai ținta şi p-ormă las’ pă mine! A dat un adversar al matale mîncare la săraci, şi medicamente, şi flori? Io voi dovedi că, de fapt, a furat de la săraci!”.

Acesta e prototipul. Pe cîțiva îi ştiți şi dvs., au început să-şi facă un „nume”, în imensa lor majoritate provenind din „şcoala de autopsieri” a unui dezechilibrat psihic, căruia îmi e silă să-i pronunţ și numele, fiindcă și aşa l-a bătut Dumnezeu destul: Dan Andronic, Mihai Valentin Neagu, Adrian Halpert, Andra Manta, Mihai Toader, Bogdan Tiberiu lacob, Lucian Mătăchescu, Lucian Gheorghiu, Dan Preisz, Emil Berdeli, Mircea Mihăeş ş.a. Ați auzit vreodată de ei, înainte vreme? Nici pomeneală, doar sînteţi oameni serioşi. Ultima invenție a acestor minți bolnave este aceea că eu aş fi colaborat cu Securitatea. Aşa ceva le lipsea din inventar, încă nu morfoliseră şi un asemenea subiect, iar cînd am publicat zeci de materiale din Dosarele interceptărilor efectuate de Securitate la telefonul meu, au tăcut mîlc. Acum, speculînd o inepţie colosală a acestui țîşti-bîşti din Strehaia, pe nume Dumitru lliescu, s-au repezit ca şacalii asupra prăzii. Undeva, la mîna a doua, ca în lanțul cărămizilor de la Bumbeşti-Livezeni, alte lichele, ca şi ei, o serie de corespondenţi străini de presă, vor prelua gogoaşa asta înfuriată și o vor transmite mai departe, ca să vadă întreaga omenire ce monstru poate naşte naționalismul românesc: şi violator al propriei sale mame, şi plagiator, şi poet de curte al lui Ceauşescu, şi jefuitor al ţăranilor, şi hrănitor al cîinilor vagabonzi (cînd lumea moare de foame, nu-i aşa?), şi ocupant abuziv al unei imense vile (4 suflete în 4 cămăruțe), şi autor de presiuni pentru ca aghiotanții săi să fie făcuţi generali (săracii băieţi, ei sînt în realitate sergenţi şi plutonieri, cine poate crede o asemenea nerozie?), şi apărător al lui Ion lliescu, şi, concomitent, duşman al lui Ion lliescu (aici înverşunarea „Eve­nimentului zilei”, de a băga zilnic intrigi între mine şi preşedinte, este absolut penibilă). În fine, şi colaborator al odi­oasei Securităţi. A fost uitată oare vreo ano­malie, vreo aberație sexuală, vreo infrac­ţiune? Mîine, negreşit, în aceeaşi „presă” o să apară că mi-am căsăpit fetițele cu polizorul, că am torturat şi prădat cu sînge rece nişte oameni nevinovați, că am smuls tuburile incubatoarelor de la Maternităţi şi-au mu­rit copiii asfixiaţi, că primesc milioane de do­lari nu numai de la ambasadorul Irakului, ci şi de la diplomaţii Libiei, Iranului, Groenlan­dei, Antarcticii (fireşte, atunci cînd vor sosi la post în Bucureşti). Și uite aşa merge înainte maşinăria asta infernală!

Fireşte, într-o țară unde a fost posibil ca Poetul Național, Mihai Eminescu, să fie lovit în cap cu un bolovan şi să moară la Ospiciu, după care a mai fost şi terfelit prin cărți şi ziare, fiind taxat ca „fas­cist, legionar, huligan, pornograf şi sifilitic”, într-o țară unde Eroul Național, Mihai Vitea­zul, a fost numit, în presă, „paranoic”, într-o țară care i-a lăsat nepedepsiți pe asasinii Dascălului Național Nicolae Iorga, într-o țară unde însuşi poporul român e făcut „drojdie” şi „cireadă” – totul este posibil şi nimic nu-i împotriva aşteptărilor. Problema e: ce face opinia publică? Există ea oare în România? Dacă există, cum sancţionează ea asemenea crime? N-avem cumva de-a face cu un act de laşitate colectivă? Pericolul cel mai mare nu vine de la aceste canalii care folosesc pixul ca pe un ciomag şi maşina de scris ca pe o mitralieră. Pericolul cel mare vine de la sentimentul de lehamite, şi scîrbă, şi zădărni­cie pe care îl încearcă oamenii cinstiţi.

Mă uit pe fereastră. La ora cînd scriu aceste rînduri, luni, 24 iulie, afară e linişte şi pace. Nu mi-am putut lua încă o zi de con­cediu. Sînt obosit. Îmi fierb creierii de căldura lunii lui Cuptor şi de indignare. Fetițele mele se stropesc cu apă prin curtea îngustă şi ci­mentată, ca două flori ce riscă să se ofilească de timpuriu. N-am timp de ele. Încă nu le pot duce nicăieri, afară din oraşul ăsta fanariot. Eu stau pe baricade! Pe care baricade? Ale luptei cu gunoaiele! Am atîtea lucruri mai bune de făcut. Ultimele performanțe de „eficiență socială”: numai într-o sigură zi, luni, 24 iulie, am soluţionat încă o problemă vi­tală, a acreditării unei Facultăţi creştine particulare, precum şi situaţia dramatică a Fabricii de Zahăr din Zimnicea – cu ambele n-aveam nici o legătură, fireş­te, dar studenţii ei, respectiv, muncito­rii, au apelat la mine pentru ajutor. Ca şi atîţia ţărani, şi pensionari, şi veterani de război, şi artişti, şi profesori din Bucureşti, laşi, Braşov, Baia Mare, Codlea, Piteşti, Craiova, Buzău, Constanța, Brăila, Timişoa­ra, Chişinău, Cernăuţi, şi din atîtea alte zone ale României. Poate că aceasta e singura mea calitate: de mediator, de gospodar, de „om care face”. Cu asta mă ocup de aproape 25 de ani, cu „traficul de influenţă” dezintere­sat şi uman, pentru a mai zvînta puţin lacri­mile de pe obrajii semenilor. Poate un om ca mine să-şi permită luxul macabru de a pier­de timpul cu puşlamalele de presă, care, hărțuindu-mă pe mine şi mizînd pe temperamen­tul meu vulcanic, mă împiedică să lupt pen­tru binele obştesc şi creează adevărate pa­gube acelora care aşteaptă umărul meu frăţesc? Pentru fiecare faptă bună pe care o fac (ridicarea unei statui a Ma­reşalului Antonescu, „Cina Creştină”, pen­tru peste 100 de bătrîni, împărţirea cîtorva containere de bunuri pe care Ie-a adus în țară misionara creştină Trudy Tate, din S.U.A., care însă nu vrea să se facă nici o publici­tate, burse pentru studenţi, ajutoare pentru copii săraci, ctitorirea unor biserici, salvarea a mii de animale) – înghit zilnic cîte o gă­leată de lături. Şi merg înainte! Scuip sînge de scîrbă şi de mațe întoarse pe dos, dar nu mă dau bătut.

Într-o bună zi, gunoaiele mă vor sufoca, desigur. Asta e soarta creştinilor în lume, ea nu poate fi alta decît aceea a în­temeietorului acestei religii. Doamne Isuse, Îti mulţumesc că faci părtaşă nevrednica mea făptură, la martirajul Tău. Îți mulțumesc că sînt scuipat, pălmuit, biciuit, înjurat, acuzat, hăituit, umilit, batjocorit, vînat, urcat pe cruce şi bătut în cuie. Toată campania asta sata­nică împotriva mea arată că sînt pe drumul cel bun. Aş fi fost îngrijorat abia dacă n-ar fi fost aşa.

Mîine în zori, menajera îmi va răsturna iar o ladă de gunoi pe biroul de scris. Din ce în ce mai putred şi mai imposibil de respi­rat. Biată Ţară Românească, ce vremuri de ruşine şi ocară ţi-a fost dat să apuci, acum, la bătrîneţe...

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 28 iulie 1995)