11 noiembrie 1918. Armistiţiul pune capăt hecatombei umane ce s-a lăsat cu cel puţin 10 milioane de victime printre militari. Totuşi, un inamic mai periculos a început să lovească fără să ţină cont de linia frontului şi de puterea armelor. Îi cad victime militari de rînd, ofiţeri, generali şi politicieni renumiţi. Nimeni nu era la adăpost. Nu exista soluţie medicală. Flagelul loveşte peste tot, comunităţile izolate din Oceanul Pacific fiind decimate sau nimicite în totalitate. Moartea loveşte cu coasa invizibilă de mai multe ori. Specialiştii au calculat că au fost între 25 şi 100 milioane de victime (2,7 – 5,3% din populația lumii), ceea ce înseamnă că a depăşit în virulenţă epidemia de ciumă bubonică din Secolul al XIV-lea, celebra ,,Moarte neagră”.

În anii 1918-1919, în cele 18 luni cît a durat epidemia, aproximativ 550 de milioane de oameni (29,5% din populația lumii) s-au îmbolnăvit. Cunoscută şi sub denumirile generice de Gripă Spaniolă, Spanish Lady, Febra de trei zile, bronşită purulentă, Sandfly Fever şi Blitz Katarrh, cumplita epidemie şi-a primit numele cel mai cunoscut după percepţia publică a severităţii virusului pe teritoriul spaniol. Cercetătorii nu au stabilit foarte clar care a fost focarul iniţial al pandemiei de proporţii apocaliptice declanşată în anul 1918, dar Spania a fost găsită vinovată fiindcă acolo s-ar fi semnalat primele cazuri. A fost o mişcare a aparatului propagandistic al Antantei pentru a ascunde problemele ivite în tranşeele apărate de propriile armate. Ascunderea adevărului rămîne o armă puternică în vremuri de restrişte. Virusul gripal a rămas vinovat şi medicii au început lupta prin măsuri de declarare obligatorie a îmbolnăvirilor şi de izolare a focarelor, metode ce s-au dovedit destul de eficiente în cazul ciumei pînă la găsirea unui remediu. Alte pandemii au lovit în 1918, dar n-a mai fost atinsă virulenţa iniţială. În mai 1918, 8 milioane de persoane – sau 39% din populație – au fost infectate în Spania. Chiar și regele spaniol Alfonso al XIII-lea s-a îmbolnăvit de „gripa spaniolă”.

Spania fusese o ţară neutră în primul război mondial, prin urmare, veştile despre gripă şi consecinţele sale circulau liber, fără să fie afectate de nici o formă de cenzură. Spre deosebire de transparenţa din Spania, în celelalte ţări europene prinse în vîltoarea războiului – precum Franţa, Germania şi Marea Britanie – presa primise ordin strict să blocheze orice informaţii despre numărul victimelor umane ale gripei, pentru a nu afecta cumva moralul şi combativitatea soldaţilor de pe front.

O trăsătură neobișnuită a „gripei spaniole” a fost aceea că a lovit adesea tineri. Aproape jumătate din toate cazurile fatale de gripă din 1918 s-au înregistrat în rîndul persoane cu vîrste cuprinse între 20 și 40 de ani. De obicei, în timpul unei epidemii, copiii, vîrstnicii și femeile însărcinate prezintă un risc ridicat. Dar în 1918, totul a fost diferit. Bolnavii au fost „uciși” de propriul sistem imunitar. O imunitate puternică a reacționat violent la virus și a distrus plămînii printr-o creștere accentuată a leucocitelor din sînge. Principalele simptome ale bolii au fost tenul albastru și tusea sîngeroasă. Adesea, virusul a provocat sîngerare intrapulmonară, în urma căreia pacientul a fost sufocat cu propriul său sînge. Începea gradat, ca o gripă, cu cefalee, stare generală alterată, febră, frisoane moderate, tuse uscată şi apoi productivă, dureri musculare, dureri toracice sub formă de junghiuri. Dacă se analizează tratatele de medicină, există o maladie ce preferă concentrările umane de tip cazarmă, iar cele de pe front erau mai mult decît ideale. Tranşeele înguste, umede şi murdare reprezentau focare perfecte pentru agenţii patogeni. Deplasarea bolnavilor spre spatele liniilor de luptă sau spre spitalele mari a favorizat contactul cu restul trupelor şi cu civilii francezi. Incubaţia putea să dureze de la şapte zile la trei săptămîni, ceea ce permitea unei persoane aparent sănătoase să se deplaseze dincolo de graniţele unei ţări. Nu existau metode de detectare a bolnavilor şi nici un tratament eficace. Boala a fost destul de rapidă. În Marea Britanie, aceasta a fost numită „febra de trei zile” - în această perioadă, boala a putut pune persoana infectată în mormînt. Dar unii chiar au murit a doua zi după infecție.

Virusul nu a ocolit nici o țară europeană. În aprilie 1918, în Franța au apărut pacienți. Apoi, epidemia a măturat Elveția, Italia, Anglia și Serbia. În iunie, infecția a ajuns în Polonia, România, Suedia și Germania. În iulie, Danemarca, Olanda și Belgia „s-au îmbolnăvit”. În Marea Britanie, virusul a curmat viața a 250 de mii de oameni, în Franța - 420 de mii, iar în Germania - 600 de mii. Cel mai mare procent de decese în raport cu întreaga populație a țării a fost observat în Serbia - 4,2%, urmat de Muntenegru (3,5%) și Croația (3,2%).

Pandemia spaniolă în lume

Primul focar de gripă confirmat a fost raportat în Statele Unite la o bază militară din nord-estul Kansas, la 11 martie 1918. La cîteva ore după ce primul soldat a raportat că era bolnav, zeci de oameni s-au prezentat la infirmerie. Pînă la sfîrșitul zilei, sute de soldați s-au îmbolnăvit. În decurs de o săptămînă, 500 de oameni au murit. Gripa s-a răspîndit în toată țara cu viteză fulger. Pînă în august 1918, viața și-a urmat cursul, dar în septembrie a început valul al doilea, chiar mai aprig decît primul. Pînă la sfîrșitul lunii septembrie, 50.000 de persoane erau infectate cu gripa spaniolă în Massachusetts. În Philadelphia, după un mitting la care s-au strîns bani pentru război, 635 de oameni s-au îmbolnăvit imediat. Pentru a opri răspîndirea bolii, toate bisericile, școlile, teatrele și alte locuri publice au fost închise în oraș, dar, în ciuda acestui fapt, 289 de persoane au murit în aceeași zi, în prima săptămînă a lunii octombrie. Au fost atît de multe morți în San Francisco, Chicago și în alte orașe, încît autoritățile au decis să interzică înmormîntarea celor decedați. Oficialii guvernamentali au încercat să-i protejeze pe locuitori prin închiderea chiar a bisericilor. În Ogden, Utah, oficialii au închis intrarea în oraș. A fost posibil accesul doar cu un certificat de la medic. În Alaska, guvernatorul a închis porturile și a întărit securitatea pentru a proteja populația. Dar aceste măsuri nu au funcționat. 176.300 de indigeni din Alaska au decedat.

Octombrie 1918 a devenit deținătorul record al numărului de decese din istoria SUA - 195 de mii de oameni au murit din cauza gripei. Pînă la sfîrșitul anului 1918, gripa a ucis 57.000 de soldați americani, ceea ce reprezintă un procent de zece ori mai mare decît mortalitatea în luptele din primul război mondial. Înainte de a se încheia pandemia, 25% dintre americanii au fost infectați cu virusul. Rezultatul „gripei spaniole” a fost că speranța de viață în Statele Unite a scăzut cu 12 ani.

În toamna anului 1918, în RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) a izbucnit o epidemie. În august-septembrie, informațiile despre dezvoltarea unei noi epidemii au început să curgă către Comisariatul pentru Sănătate al Oamenilor. Mesajele din domeniu au indicat o răspîndire puternică a epidemiei, o rată ridicată a mortalității. În primul rînd, o epidemie a izbucnit în Ucraina – pînă la 700 de mii de oameni s-au îmbolnăvit la Kiev – iar mortalitatea a fost de 1,5%. În afara Ucrainei, boala a apărut pentru prima dată în Mstislavl (provincia Mogilev) la 13 august 1918. În total în RSFSR, aproximativ 3 milioane de oameni au murit din cauza gripei spaniole. Aceasta a însumat 3,4% din populația totală a țării.

Trenurile, navele și alte vehicule au contribuit la răspîndirea rapidă a bolii. Deși acest lucru nu este confirmat științific, mulți cred că gripa spaniolă a venit din China. Conform unor surse, au fost 9,5 milioane de oameni morți, ceea ce reprezintă 2% din populația țării. Cele mai mari procente au fost în India (7%) și Afganistan (6,1%). Cele mai mici sînt în Japonia și Taiwan (0,7% din totalul populației). Specialiştii i-au dat numele actual abia în 1963. Aşa a intrat pe scena istoriei Mycoplasma pneumoniae. Tratamentele cu tetraciclină şi eritromicină au limitat hecatombele umane, dar micoplasmele lovesc acolo unde sistemul sanitar prezintă fisuri din motive economice, sociale sau politice. Lecţia despre forţa agenţilor patogeni oferită de primul război mondial ar trebui să fie vie pentru toţi conducătorii statelor contemporane. Problema micoplasmelor rămîne una de actualitate fiindcă sînt peste tot. Atacă masiv puii de găină din crescătorii sau sînt în interiorul corpului uman. Pot fi ţinute sub control de sistemul imunitar sau pot ajunge patogene.

Gripa spaniolă din 1918 a fost, în realitate, o puternică epidemie de Mycoplasma pneumoniae.

N.K.