Grigore Hagiu, poetul care m-a încurajat să devin luciferist
  • 17-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 297
  • 0

Nu pot spune că, la vremea în care am debutat în literatură, trăiam în mediul unor scriitori de renume ai vieții literare. Am mai spus-o şi o voi spune ori de cîte ori voi avea ocazia: sînt fiu de ţăran şi am avut parte de o familie de oameni nevoiaşi. Statutul meu de om simplu nu-mi permitea accesul în anturajul unor oameni gomoși și ,,cu pretenții”. Nici nu cunoşteam pe nimeni din breasla scriitorilor, şi nici nu-mi permiteam să umblu prin cîrciumile prin care aceştia erau de găsit la un pahar de băutură, în compania vreunei ratate poetese. Lucrurile acestea se ştiu, de-asta nu insist, și nu cred că ar avea vreun rost să dezbat eu aici această problemă... Mă limitez doar la acele aspecte ce privesc în mod direct persoana mea... Era prin 1983, într-o zi de miercuri, spre ora prînzului. Urcam scările la etajul doi, al clădirii în care se afla sediul redacţiei revistei „Luceafarul“. Nu era pentru prima oară, mai fusesem de cîteva ori, în speranța că mi se vor accepta spre publicare cîteva din creațiile mele poetice, după ce, prin decembrie 1980, mi se publicase o poezie, graţie concursului de creaţie literară „Tinereţea patriei“. La vremea aceea, ,,Luceafărul” era cea mai rîvnită revistă dedicată tinerilor scriitori, vehiculîndu-se ideea că „România literară era mai degrabă a scriitorilor vîrstnici, membri ai Uniunii Scriitorilor... În realitate, însă, situaţia era alta, în ambele publicaţii se găseau nume de scriitori, de toate vîrstele... Dar nu despre politica editorială a revistelor mi-am propus să vorbesc în rîndurile de faţă, ci despre întîlnirea mea cu regretatul poet Grigore Hagiu (1933-1985) sau Gri..., cum îi spuneau apropiaţii, care era redactor la „Luceafărul“, revista tinerilor scriitori. Foarte greu îl găseai la redacție, deoarece tot timpul era plecat ,,în interes de serviciu”! De fiecare dată secretara îţi dădea acest răspuns, motivînd astfel absența redactorului. Unii dintre colaboratori, cu state vechi în aşteptarea pe băncuţele din faţa redacţiilor, spuneau că mai degrabă pe Gri îl poți găsi la „căsuţă“... adică la restaurantul Uniunii Scriitorilor, decît în Casa Scînteii. Nu am verificat niciodată acest lucru, pentru că nu mă privea. Şi după ce mă m-am uitat lung la ceasul de perete de pe holul lung şi întunecat, ce ducea spre redacţia revistei „România literară“, pe care niciodată nu l-am văzut luminat, numai ce zăresc un om înalt, ca un munte, cu brațele lungi atîrnînd pe lîngă trupu-i viguros, cu o şapcă de piele, parcă maronie, trasă spre frunte, înaintînd pe culoar. Surprins de prezența mea acolo, mi se adresă:

– Cu cine doriţi să vorbiţi, cu mine sau cu Ion Gheorghe? El e plecat din Bucureşti şi vine peste o săptămînă... Puteţi intra, îmi zise cu vocea sa de poet boem, cu un statut solid în breasla poeţilor.

Trebuie amintit că la vremea respectivă cel ce avea șansa de a apărea în această publicaţie era considerat nu doar poet talentat, ci avea deja asigurat drumul spre consacrare. Pentru că revista în cauză era cea mai căutată şi citită de iubitorii de literatură. Avea prestigiul ei şi, dacă nu aveai talent literar, nu te băga nimeni în seamă.

– Cu dumneavoastră, zic eu. Mă numesc... şi am nişte poezii.

Nu cred că mă cunoştea, dar de văzut, sigur mă mai văzuse pe-acolo. De vorbit, niciodată nu vorbisem cu dumnealui pînă atunci, și nu avusesem nici vreo ocazie să-i arăt cîteva din poeziile mele. Și, iată-mă, în sfîrșit, antrenat într-un dialog cu dumnealui. Se uită la mine cu atenție. Privirea lui parcă mă hipnotiza. În fața ușii întredeschise, mă luă uşor de umăr cu mîna lui mare, ca o labă de urs, şi mă invită în biroul său. Politicos, mă pofti să iau loc pe scaunul din faţa sa, deoarece aşa era protocolul: colaboratorii să ia loc, să nu rămînă în picioare, chiar dacă stăteau un minut, două, doar cît să-și tragă sufletul încărcat de emoţie şi să-și tempereze poticnelile în exprimare.

Gri m-a invitat să iau loc pe scaunul acela, pe care cine ştie cîţi mari sau mici scriitori au stat. Deși stăteam cu inima strînsă, neștiind dacă îmi va accepta poeziile, mă gîndeam că sînt, totuși, un om fericit pentru că am avut prilejul să poposesc cîteva momente în biroul unui mare poet şi că acesta mi-a citit scrierile pline de stîngăcii şi cine ştie ce greşeli gramaticale...

Gura mi se uscase de emoție, în așteptarea verdictului său. A început să trieze materialele cu rapiditate și, dintr-un maldăr de vreo douăzeci de pagini, se făcuseră două. Oprise, cred că erau vreo cinci pagini, pe care le vîrîse în mapa lui de pe birou, după care se ridică în picioare, și-mi zise, înapoindu-mi celelalte manuscrise: 

– Sînteţi liber... Am oprit ceea ce am găsit de cuviinţă că poate fi publicat.

În numărul din 15 octombrie 1983 al revistei, mi-a apărut una dintre acele poezii, fără nici o modificare. Bucuria pe care am trăit-o în acele momente este greu de descris prin cuvinte. Am înțeles atunci că Grigore Hagiu era înzestrat, ca nimeni altul, cu harul lucrului necondiționat cu omul. De la această întîlnire minunată, în paginile revistei ,,Luceafărul” mi-au apărut și alte poezii, pentru că neuitatul Gri a avut mînă bună cu mine.

ION MACHIDON

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite