– Cu cine doriţi să vorbiţi, cu mine sau cu Ion Gheorghe? El e plecat din Bucureşti şi vine peste o săptămînă... Puteţi intra, îmi zise cu vocea sa de poet boem, cu un statut solid în breasla poeţilor.

Trebuie amintit că la vremea respectivă cel ce avea șansa de a apărea în această publicaţie era considerat nu doar poet talentat, ci avea deja asigurat drumul spre consacrare. Pentru că revista în cauză era cea mai căutată şi citită de iubitorii de literatură. Avea prestigiul ei şi, dacă nu aveai talent literar, nu te băga nimeni în seamă.

– Cu dumneavoastră, zic eu. Mă numesc... şi am nişte poezii.

Nu cred că mă cunoştea, dar de văzut, sigur mă mai văzuse pe-acolo. De vorbit, niciodată nu vorbisem cu dumnealui pînă atunci, și nu avusesem nici vreo ocazie să-i arăt cîteva din poeziile mele. Și, iată-mă, în sfîrșit, antrenat într-un dialog cu dumnealui. Se uită la mine cu atenție. Privirea lui parcă mă hipnotiza. În fața ușii întredeschise, mă luă uşor de umăr cu mîna lui mare, ca o labă de urs, şi mă invită în biroul său. Politicos, mă pofti să iau loc pe scaunul din faţa sa, deoarece aşa era protocolul: colaboratorii să ia loc, să nu rămînă în picioare, chiar dacă stăteau un minut, două, doar cît să-și tragă sufletul încărcat de emoţie şi să-și tempereze poticnelile în exprimare.

Gri m-a invitat să iau loc pe scaunul acela, pe care cine ştie cîţi mari sau mici scriitori au stat. Deși stăteam cu inima strînsă, neștiind dacă îmi va accepta poeziile, mă gîndeam că sînt, totuși, un om fericit pentru că am avut prilejul să poposesc cîteva momente în biroul unui mare poet şi că acesta mi-a citit scrierile pline de stîngăcii şi cine ştie ce greşeli gramaticale...

Gura mi se uscase de emoție, în așteptarea verdictului său. A început să trieze materialele cu rapiditate și, dintr-un maldăr de vreo douăzeci de pagini, se făcuseră două. Oprise, cred că erau vreo cinci pagini, pe care le vîrîse în mapa lui de pe birou, după care se ridică în picioare, și-mi zise, înapoindu-mi celelalte manuscrise: 

– Sînteţi liber... Am oprit ceea ce am găsit de cuviinţă că poate fi publicat.

În numărul din 15 octombrie 1983 al revistei, mi-a apărut una dintre acele poezii, fără nici o modificare. Bucuria pe care am trăit-o în acele momente este greu de descris prin cuvinte. Am înțeles atunci că Grigore Hagiu era înzestrat, ca nimeni altul, cu harul lucrului necondiționat cu omul. De la această întîlnire minunată, în paginile revistei ,,Luceafărul” mi-au apărut și alte poezii, pentru că neuitatul Gri a avut mînă bună cu mine.

ION MACHIDON