Scrisorile dintre cei doi sînt sfîşietoare, pline de tandreţe şi dor, dar şi de multă suferinţă. „Mă gîndesc cu multă milă şi dragoste la mata (după trei decenii de căsătorie, Antipa încă folosea în corespondenţa cu soţia, pronumele de politeţe! – n.a.) şi sînt foarte îngrijat că te-am lăsat atît de obosită”, îi scrie el, în timp ce ea îi răspunde: „Am rămas impresionată de figura ta tristă la plecare, am remuşcări…”. Doi ani mai tîrziu, tonul Alinei e la fel de pesimist, dar bazat probabil şi pe o stare asemănătoare a soţului: „Este prima oară că zici că simţi c-ai îmbătrînit şi sînt tristă cînd mă gîndesc că din cauza mea, boala mea lungă care nu se mai isprăveşte, cheltuieli atît de mari şi atîta grijă”. Din păcate, nici sănătatea lui „moș Grigore”, cum îi spuneau apropiaţii, nu mai este atît de bună ca în tinerețe. Antipa continua să muncească enorm, între 14-16 ore pe zi, dar şi să fumeze foarte mult, mai cu seamă ţigări de foi. Singura concesie pe care o face Alinei, care îl conjura să se lase de fumat, este aceea de a-și injecta ţigările cu o substanţă procurată din Elveţia, care se spunea că neutralizează efectele nicotinei. În 1931 începe să simtă primele contracţii dureroase ale inimii, semne rău-prevestitoare ale anginei pectorale care îi va aduce sfîrşitul. Nu poate rezista decît cu nelipsitele tablete de trinitrină, „dinamită” cum îi spunea Antipa.

Ultimii ani

În 1937 împlineşte 70 de ani. Savantul duce aceeaşi viață de pustnic studios, avînd puțini prieteni, pe care, dacă vroia să-i întîlnească, îi invita mai degrabă la restaurant decît acasă. Nepoții, mai familiari cu el, îl felicitau într-o manieră proprie: „Ce ne priveşte pe noi vîrsta unui unchi care a ştiut să-şi păstreze veselia, entuziasmul şi tinereţea inimii?”. Cît despre „moș Grigore”, acesta îşi sărbătoreşte cei 70 de ani cum ştie el mai bine: publică dări de seamă în Analele Academiei, elaborează două memorii privitoare la aplicarea unui plan cincinal pentru dezvoltarea pescăriilor statului şi scoate de sub tipar o nouă lucrare fundamentală, Țelurile politice de stat pentru dezvoltarea, organizarea şi punerea în valoare a pescăriilor României.

Onorarea aniversării sale va fi făcută de către Academia Română în martie 1938, prilej cu care i se înmînează un volum omagial monumental, ,,Grigore Antipa, hommage à son oeuvre”, scos din iniţiativa altui mare savant, Traian Săvulescu, distins botanist şi biolog, fondator al şcolii româneşti de fitopatologie, dar şi ministru al Agriculturii în guvernul de tristă amintire al lui Petru Groza şi primul preşedinte al puținei glorioase Academii a Republicii Populare Române (1948-1959). Adeseori, inteligența nu e dublată de un caracter pe măsură! Oricum, în 1938, Traian Săvulescu nu are decît cuvinte de laudă pentru Antipa, cel care, de fapt, îl şi recomandase pentru demnitatea de academician, în 1936.

Ultimii șapte ani din viața lui Antipa se scurg chinuitori din punct de vedere al sănătăţii, dar sînt la fel de benefici ca rezultate ştiinţifice. Inima îl supără din ce în ce mai des, dar „iau un bob de exploziv (trinitrină, n.a.) şi inima se linişteşte îndată”. Cînd nu scrie sau conferenţiază, Antipa se plimbă prin sălile muzeului său, însoţit de Azorică, un basset plin de nerv, care lătra mereu în fața vitrinei cu zimbrul. Toate acestea pînă în ziua de 9 martie 1944, cînd inima marelui nostru savant încetează să mai bată. Organismul pînă atunci robust al lui Antipa pierduse bătălia cu angina pectorală. Funeraliile vor fi însă duble. Alina Antipa, nesuportînd despărţirea pămîntească de soţul ei, se sinucide. „Alina a suportat cu stoicism moartea soţului său, cu un desăvîrşit calm şi hotărîre, pe care nu le trăda decît indiferența față de tot ceea ce era în afara catafalcului aşezat în mijlocul holului muzeului, unde odihnea lipsit de suflare cel căruia îi împărtăşise gîndurile mari şi neînsemnate de fiecare zi, omul care o jumătate de secol fusese reazăm puternic, care cu optimismul său îi insuflase optimism şi forță pentru a-şi birui boala ce o chinuise ani de-a rîndul” (Gh. Bîrca, Mihai Băcescu). „O prea mare iubire ucide” vor fi ultimele cuvinte ale splendidei noastre prim-balerine Irinel Liciu, care îşi va pune şi ea capăt zilelor la cîteva ore după decesul soţului ei, poetul Ştefan Augustin Doinaș, pe 26 mai 2002.

Astăzi, urnele cu cenuşa Alinei şi a lui Grigore odihnesc într-o firidă a muzeului pe care l-au îndrăgit şi slujit amîndoi. Dincolo de orice realizări, numele lui Antipa va fi nemurit de muzeul ce îi poartă numele, o instituţie pe care el o iniţiase cu dorinţa ca în ea să fie instruiţi şi cei mari şi cei umili, intelectuali şi analfabeţi, bătrîni şi copii. A reuşit!

Sfîrșit

RRM