Cu un an în urmă, Iohannis îl ușuise pe Băsescu din locuința de protocol pe care și-o atribuise singur în Cartierul Primăverii pe cînd parcurgea ultimele zile de jupîn la Cotroceni. Știa să trăiască bine nemernicul: un parc înecat în verdeață; o seră cu flori și alta cu legume; iaz cu pești și debarcader; grajduri și grădinari; piscină și odăi pentru servitori; cramă, bucătărie și pian cu coadă în sufragerie. Ce mai, Grădina Raiului pentru cinci generații: Eba, nepoțelul Trăienel, nepoții lui Trăienel, nepoții nepoților...
Ca atare, simțindu-se atins în fibra sa cea mai intimă, Băsescu a dat Statul în judecată, mizînd pe intervenția maselor populare. Care, la o adică, n-ar fi ezitat să pună mîna pe furci și topoare, ca să-i apere proprietatea. În acest scop, se gîndise că ar da bine o baie de mulțime ca în vremurile bune de altădată. Așa cum, prin anii ’50, scriitorii progresiști mergeau prin fabrici, pe șantiere și pe ogoare, să cunoască nemijlocit viața trepidantă, sursă a viitoarelor creații artistice.
Dar vezi ce înseamnă scleroza? Derbedeul uitase că, pe vremea cînd era mare și tare, Serviciile îi organizau șușanelele alea scîrboase cu trepăduși aplaudaci, mici, bere, lăutari și aclamații. Așa cum s-a dat o secvență de o secundă la televizor, unde un regizor deștept lipise pe o imagine cu Băsescu beat-mort vorbele nu știu cui: ,,Aoleu, Băsescule, ce-ți mai bați tu joc de proștii ăștia!”.
La data ultimei sale băi de mulțime prin București, Băsescu nu mai era nimic, scăpase de povara demnității publice și ca atare o luase langa prin autobuze și tramvaie, ca un aurolac spălător de parbrize chel, cocoșat și cu gîtul strîmb. Lumea l-a recunoscut pe dată și i-a sărit la jugulară, că nu mai vedeau securiștii prin preajmă: ,,Să ți-o dăm sus, chiorule, și să-ți umplem gura cu carne!”. Precum Patriciu și Videanu, pe la jumătatea anilor ’90, cînd traversau orizontal Strada Câmpineanu, cum se exprimase, prin anii ’50, poetul George Bacovia, dar cu referire la Piața Amzei și folosind imagini și un limbaj de sorginte simbolistică. Patriciu era mai înalt și mai scorțos, iar Videanu, cu siguranță fiu de țărani, se tîra, cu căpățîna aia a lui ca de frizer, și umil, în urma lui. Se duceau undeva, nu știu unde, cu niște mape la subțioară, și lumea îi recunoscuse: ,,Uite, Vasile, mafia!... Merge cu noi pe trotuar...”.
Fix în 2020, Serviciile îi porunciseră lui Băsescu să mai candideze la șto’ pentru Primăria Capitalei. La fel făcuseră și cu nemernicul de Onțanu care, timp de mai multe mandate, jupuise pînă la os Sectorul 2. Omul este o somitate, ia gîndiți-vă: general al Armatei Române, dar și colonel de Servicii, ca absolvent al nu știu cărei academii de specialitate, trei facultăți și două doctorate: unul în românește și altul în americană, și disponibil, la orice oră, pentru a fi numit ministru pe undeva. La început, derbedeilor ăstora, ajunși și ei la o vîrstă, nu le mai ardea de o nouă campanie electorală, atît de tracasantă. Furaseră destul la viața lor și ar fi dorit să mistuie în liniște milionașele puse deoparte. Dar cică alde Coldea mîrîise: măă, odată vă scot dosarele de la naftalină!... Și uite-l pe săracu’ Băse, cum începuse să bată iarăși piețele Capitalei și studiourile televiziunilor cu alte promisiuni, dar și cu regretul că, în precedentul mandat, nu reușise să rezolve mulțumitor problema tramvaiului 41. Dar nu zici că, într-o zi, pe cînd mișuna printre tarabele din Piața Sudului, cu dulăii după el, s-a trezit luat în șuturi? - ,,Feriți buzunarele, bă, că a ieșit Băsescu în treabă!... Ce mai ai de furat, banditule?!...”.
Dacă am putea să ne vedem morți...
Răsfoind ,,Istoria lite­ra­turii române de azi pe mîine”, opera capitală și atît de pasionantă a cri­ticului Marian Popa, ajung la paginile închinate prozatorului Marin Preda. În primul volum, autorul face o prezentare a prozelor scurte din lucrarea de debut ,,Întîlnire din Pămînturi” (1948) și care, ulterior, vor constitui osatura ,,Moro­meților” și a altor romane ale sale. În cel de-al doilea, încearcă să pună lumină asupra cîtorva elemente obscure din biografia lui Preda și care mai suscită și astăzi discuții contradictorii. Cum ar fi, de exemplu, școala de la Cîmpulung-Argeș, unde l-au respins la examenul de admitere pe motiv de miopie, apoi școala normală de la Abrud, continuată la Cristur-Odorhei și în final la București. Sau cele trei căsătorii nereușite, două terminate cu divorț și a treia care, efectiv, i-a scurtat zilele. Sau cea mai misterioasă dintre ele, moartea sa neașteptată din noaptea de 15 spre 16 mai 1980, întîmplată la Mogoșoaia.
A urmat depunerea sicriului lui Marin Preda la Muzeul Literaturii Române din Bulevardul Dacia și la Biserica Boteanu, unde s-a ținut și procesiunea religioasă. Era pe 21 mai, ziua Sfinților Constantin și Elena. N-am fost acolo, și ar fi trebuit să fiu, dar a fost Marian Popa, și iată ce a relatat.
În biserică nu era prea multă lume, poate din cauza căldurii neașteptate. În schimb, pe trotuarul din față, se grupaseră mulți scriitori, și mai cunoscuți și mai veleitari, nici unul în ținută protocolară. Se vorbea degajat și de preferință subiecte ușoare, cum ar fi vremea, fotbalul, politica și cancanurile din lumea artistică, dar și literatură română și străină. Mulți nu se jenau să spună bancuri și să zîmbească. Impresia generală, conchide Marian Popa, era că moartea marelui prozator netezise multe asperități. Mai erau și snobii pe care nu-i interesa decît să fie văzuți în compania titanilor. Uite grupul lui Adrian Păunescu, într-o cămașă colorată și gesticulînd degajat și inadecvat. Uite și grupul lui Fănuș cu care monșerul se certase recent la cuțite, dar fără urmări grave și de durată. Tomozei, Pituț, Mircea Micu. Ceva mai încolo, își face apariția și grupul lui Eugen Barbu, rivalul de o viață al defunctului. Uite-i și pe mai tinerii săi locotenenți: Vadim, doctorul Tănăsescu, avocatul Beldeanu, Teodoru, toți bine-dispuși, să nu-și budeze mentorul, venind sau poate ducîndu-se, după aceea, la redacția Revistei ,,Săptămîna” din apropiere. La Cinema ,,Scala” rulează filmul ,,Drumul oaselor”, după un scenariu de Eugen Barbu. Pe Nea Jenică îl mai înțelegem – ireconciliabil chiar și în aceste momente. Mulți dintre cei care formau întristata adunare trecuseră mai alaltăieri pe la biroul lui Marin Preda de la ,,Cartea Românească”, să se milogească doar-doar le va tipări vreo carte.
În darea de seamnă asupra înmormîntării lui Marin Preda, criticul Marian Popa se arată nemulțumit de comportamentul participanților, cei mai mulți scriitori, care – prin vestimentație, gestică și vocabular – parcă uitaseră că se află unde se află. Dar se pare că recenzorul n-a mai luat în considerație cutuma noastră, moștenită de la străbunii care credeau în nemurirea sufletului și vedeau funeraliile ca pe un semn de bun augur al vieții viitoare. Aproximativ la fel este și cu parastasele noastre de azi, cînd, după numai două pahare, fețele se destind și cineva își aduce aminte că repauzatul fusese un mare petrecăreț, și ca urmare se spune primul banc cu mireasa în noaptea nunții. De multe ori, coliva se distribuie chiar pe ringul de dans. La pomana agentului Greerosu (din romanul ,,Incognito”), căzut la datorie, subcomisarului Teică i se aprind calcîiele după proaspăta văduvă și nu se lasă pînă nu obține de la aceasta o întîlnire, dar musai peste trei zile, cînd se va consuma prima comemorare a polițistului.
Nu altfel s-au petrecut lucrurile și la moartea celebrului actor francez Jean-Paul Belmondo, din anul 2021, care, deh, nu era pui de trac. Evenimentul a avut loc în curtea interioară a Domului Invalizilor din Paris, unde orchestra i-a cîntat piesa ,,Chi mai’’ de pe banda sonoră a filmului ,,Le Professionnel’’, cu Belmondo în rolul principal și cu muzica scrisă de Ennio Morricone. Doar în rîndurile din față mai vedeai figuri cernite și lacrimi în colțul ochilor. În schimb, ceva mai încolo, părți din asistență găseau normal să zîmbească, să schimbe saluturi cu voioșie și să mimeze surprinderea și plăcerea revederii. Nu cu multă vreme în urmă, Belmondo, abia sprijinindu-se într-un baston, asistase la inaugurarea muzeului de Artă ,,Sculptorul Paul Belmondo”, tatăl său. În dreapta actorului, frumoasa octogenară Claudia Cardinale, iar în stînga, iubita lui Belmondo, pe nume Barbara, o mulatră interesantă de vreo 40 de ani și ceva, dar și invidioasă pe frumusețea inegalabilei italience. Nu se schimbase defel Claudia față de vremurile cînd turnase filmul ,,Cartouche”. În schimb Belmondo, cu obrazul schimonosit de riduri adînci, începuse să miroasă a pămînt. Alain Delon, prezent și el la eveniment, arăta ca în ,,Ghepardul”, din urmă cu 60 de ani, la concurență cu aceeași italiancă. Normal, televiziunile au pus prim-planul pe Emmanuel Macron, președintele Franței, și pe gingașa Brigitte, prezenți și ei la eveniment, în onoarea marelui dispărut. Și după ce și-a lăsat consoarta în mîinile sigure ale sepepiștilor, Macron s-a îndreptat zîmbitor către un grup de amici politici, nici ei triști.
Și la înmormîntarea Reginei Elisabeta a II-a a Angliei lucrurile au mers la fel. Pentru impresia generală, televiziunile rețineau doar figuri întristate pe bune sau doar tocmite să lăcrimeze, așa cum se întîmplă cu bocitoarele românilor.
PAUL SUDITU