Iată depoziția lui Nicolae Neagu: „O parte din ei aveau sfîșiată burta, mațele erau întinse pe jos. Alții aveau capetele sfărîmate de gloanțe. Între cei care au fost ridicați pe car erau cinci femei, împușcate și ele. Cînd i-am ridicat, m-am umplut tot de sînge“. Mai aflăm și de jefuirea cadavrelor, la care s-au dedat aceiași „soldați curajoși“, cititori ai ziarului „Pesti Hirlap“: erau căutate, cu predilecție, ceasurile, bancnotele și cizmele. În paralel, alții jefuiau casele, cu focuri de armă, pentru înspăimîntare. Numeroase cadavre au fost batjocorite, fiind rezemate de stîlpi, cu cîte o sticlă de băutură în mîini. Apoi, a fost clădit un foc mare, peste care s-au pus cadavrele în cruce, multe dintre ele fiind trase cu cangea pe jăratic, ca să se pătrundă mai bine. Aceiași nefericiți țărani care au fost siliți între baionete să adune trupurile povestesc că acestea se umflau și sfîrîiau la vîlvătăile de un metru ale focului și – atenție – multe victime erau încă vii, gemeau și mișcau. La cîteva zile după această scenă de bestialitate colectivă, pe care, de bună seamă, n-ar fi făcut-o la vremea lor nici avarii, nici mongolii migratori, Consiliul Național Român și Consiliul Național Maghiar din Cluj au trimis o comisie comună de anchetă. Avocatul ungur Eugen Kertesz, martor al acelor clipe tragice, avea să își amintească în „Korunk“, în februarie 1929: „Ni s-a înfățișat cea mai înspăimîntătoare scenă... magazia de cartofi a fabricii era arsă pînă la temelii. A rămas neatinsă numai pivnița. Aici se ridica o grămadă de cadavre. Deasupra se găseau o femeie cu pumnii încleștați și un tînăr de 18-19 ani îmbrăcat în haină militară, cu un rînjet de groază pe față. Grămada de cadavre fumega încă. Ea răspîndea un miros oribil. Ne-am urcat îngroziți în automobile și am alergat spre Cluj“. Cei doi ofițeri delegați de C.N.R. erau medici – cunoscutul Emil Hațieganu și Valentin Poruțiu, care au constatat cauzele deceselor și au identificat morții. Vîrsta acestora era de la 18 la 62 de ani, aproape după fiecare mort rămînînd cîte 2-3 copii orfani. După exact un an, în noiembrie 1919, dr. Emil Hațieganu și generalul francez Petain au vizitat locurile blestematului măcel și au cules mai multe oseminte, care au fost depuse pe masa Conferinței de Pace de la Paris.

Întîmplarea face ca asasinatul în massă să se fi produs chiar în timpul tratativelor româno-maghiare de la Arad. Îngrozit de cele întîmplate, dar și de efectul lor asupra acestor dezbateri de la care probabil că aștepta minuni, sociologul Oszkar Iaszy i-a telefonat imediat primului-ministru Mihail Karoly. Acesta a cerut pedepsirea vinovaților, dar numai în mod formal, pentru că nimeni n-a luat vreo măsură. Mai mult, după cîțiva ani, deplîngînd faptul că frații Urbanczy nu s-au mai întors pe fostele lor moșii niciodată, publicația „Nouvelle Revue de Hongrie“ scria că ei „nu au uitat mirosul rășinei și al bradului aprins din Transilvania“ – numai că rășina mirosea pentru ei a sînge, iar bradul a cadavre arse! După 18 ani de la acea feroce descătușare a unei eredități bolnave, care întrecea cu mult cruzimea fiarelor pădurii (pentru că animalele nu dau foc, nu umilesc, nu batjocoresc!), foarte nobilul Urbanczy Nandor, ajuns pentru merite deosebite deputat în Parlamentul din Budapesta, s-a urcat într-o bună și slăvită zi pe foișorul forumului care îi acoperise crimele și ce credeți că a făcut?! Și-a zburat creierii. Duhurile răzbunării, trimise de Nemesis, și-au desăvîrșit lucrarea. Alte masacre, mai mult sau mai puțin asemănătoare, au avut loc la Beiuș-Lunca, Sighiștel, Marghita și în multe alte așezări românești. Ungurii dovedeau, pentru a nu știu cîta oară, că nu știu să piardă, închizînd cercul perfect: au intrat în Transilvania în larmă de crimă („sfîșiind cu mîinile pline de sînge perdeaua istoriei universale“, după cum scria N. Iorga) și ieșeau din ea tot așa, incendiind, străpungînd, mitraliind ființe nevinovate, adică făcînd ce știau ei mai bine.

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR

(Almanahul revistei „Săptămîna“, decembrie 1987)