„Furor hungaribus“, după cum o denumeau unii publiciști ai vremii, adică acea poftă paranoică a guvernanților de la Budapesta de a-și umfla artificial țara și populația, a făcut în 1918 numeroase victime. De fapt, întreaga stăpînire maghiară a Transilvaniei a însemnat o nemiloasă Golgotă pentru populația majoritară a românilor, ce a culminat cu Procesul Memorandiștilor. La 1899, o altă tresărire de orgoliu a urmașilor lui Traian i-a făcut pe maghiari să-și dea seama că nu se poate glumi cu noi: procurorul-conte Lazar din Alba Iulia l-a numit, într-o cuvîntare, „bandit“ pe Avram Iancu, drept pentru care tineretul studențesc român din Cluj s-a dus într-o procesiune cu flori la mormîntul Tribunului. Represaliile nu au întîrziat: Ioan Scurtu și Coriolan Steer au fost exmatriculați din Universitate. Același tratament i-a fost aplicat și tînărului George Novacovici, care a fost îndepărtat din toate școlile superioare pentru că a trimis, ostentativ, o depeșă de felicitare unui deputat austriac care lăudase memoria lui Avram Iancu. De notat că cei trei tineri au primit cîte 52 de zile de temniță la Baia de Criș. Calvarul populației românești din acea perioadă e binecunoscut, în ceea ce mă privește reflectîndu-l pe larg în alte articole, așa că nu voi mai insista.

Rezumînd toată această situație, Take Ionescu scria în ziarul francez „Petit Parisien“, la sfîrșitul anului 1918: „Politicienii maghiari și azi mai vor integritatea Ungariei și se îmbată cu o Elveție maghiară de operetă“. În special în timpul războiului – prin terorizarea populației românești civile și prin trimiterea ostașilor români din armata austro-ungară în bătaia focului – politicienii de la Budapesta au dat dovadă de o cruzime fără margini. Tratamentul aplicat românilor este ilustrat de aroganța bolnavă cu care primul-ministru Tisza a răspuns unei interpelări parlamentare a fruntașului Ștefan Cicio-Pop: „Mulțumește-te că trăiești și că poți infesta azi, aici, aerul curat al maghiarilor!“. Și cu cît se apropia scadența de la 1 Decembrie 1918, cu atît mai mult creștea flacăra urii maghiare împotriva românilor. Pe casele românești din Oradea și din alte așezări scria „Kasa“ (adică „Arde-o“), precum și „Paszuly“ (în traducere „Valah“), fiind tot mai insistente zvonurile cu privire la o noapte a Sf. Bartolomeu. În plină zi, pe străzile Clujului, „gărzile de oțel“ ale grofilor au tras în rîndurile Senatului Național Român, omorîndu-l pe studentul Octavian Petrovici. Iar Anton Pohl a tras mai multe focuri de revolver în geamul locuinței venerabilului Ștefan Cicio-Pop, unul dintre liderii revoluției românești; din fericire, nici cunoscutul Tribun, nici familia sa nu se aflau acasă.

Iată, desprinsă din presa vremii, descrierea unuia dintre numeroasele masacre ale anului 1918. Este vorba despre uciderea și arderea pe rug, în cele mai groaznice chinuri, a 45 de țărani români din comuna clujeană Beliș. La exploatarea forestieră din localitate, aflată în proprietatea maghiarului Urbanczy Istvan (peste 28.000 de joagăre!), mai mulți prizonieri de război, în special italieni, au simțit și ei zvonul revoluției care cuprinsese armatele Europei și s-au îndreptat spre cantină. Acolo au cerut bani și alimente, în contul muncii prestate. Pînă aici, nimic anormal. Totul s-ar fi desfășurat fără incidente, dacă paznicii unguri nu i-ar fi refuzat, cu bruscările și amenințările de rigoare. Au avut loc niște încăierări, care s-au soldat cu 3 morți de partea paznicilor. De spaima răzmeriței, proprietarul masivului păduros și al exploatării forestiere a fugit cît a văzut cu ochii, după care, la adăpost, a bătut depeșă către fratele său de la Budapesta, influentul latifundiar Urbanczy Nandor. Acesta atîta a așteptat: a publicat imediat un apel în ziarul oficial „Pesti Hirlap“ pentru strîngerea „soldaților curajoși“, de fapt a mercenarilor. În cîteva zile, atrași de zornăitul arginților, s-au strîns 14 ofițeri și 60 soldați, a căror comandă a fost încredințată căpitanului Antal Dietrich. Detașamentul a fost pregătit, organizat și înarmat în cazarma din Str. Falk Mikșa, cu știrea și consimțămîntul Ministerului de Război. Mulțumită presei epocii, dar și amintirilor unor martori oculari, publicate, ulterior, în diferite broșuri, putem astăzi stabili cu precizie traseul și atrocitățile acestei veritabile „echipe a morții“. Mercenarilor li s-a pus la dispoziție un tren special, cu care s-au deplasat pînă la Huedin. Aici li s-a alăturat locotenentul de jandarmi Cseresznyes, cu oamenii lui. Au pornit împreună, beți, spre Călățele, după care s-au îndreptat cu căruțele întîlnite ocazional pînă la Beliș. Pe drum, ei au ucis tot ce au întîlnit, dar majoritatea țăranilor aflaseră că începe „vînătoarea de români“ și s-au ascuns în pădure. Ajunși la Beliș, prima grijă a căpitanului Antal a fost să instaleze în turnul castelului medieval cele 4 mitraliere cu care erau dotați, pentru a supraveghea întreaga zonă. Timp de cîteva ore au căzut pradă gloanțelor și grenadelor toți locuitorii care treceau pe drum sau ieșeau din case. La podul peste rîu a fost instalat un pluton de execuție, comandat cu salve de același căpitan. Țăranca Maria Trif a avut norocul să fie numai rănită, a căzut în apă și a scăpat cu viață, mărturisind mai tîrziu grozăviile pe care le-a văzut. Este de la sine înțeles că autorii răzmeriței, prizonierii despre care vorbeam, nu se mai aflau de mult în sat, plecaseră care-ncotro. Dar cred mai degrabă că „echipa morții“ nici nu-i căuta pe ei, ci se afla într-o expediție de pedepsire a întregului sat românesc, așa cum peste numai două decenii aveau să facă naziștii în război, la Lidice, de pildă. Într-un tîrziu, spre seară, cînd nu mai sufla nici o făptură în sat, starostele bandei a ordonat să se găsească un car cu boi pentru a strînge cadavrele. Au fost găsiți doi țărani, ale căror mărturii ulterioare fac să se înfioare și hîrtia tipografică.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Almanahul revistei „Săptămîna“, decembrie 1987)