Am constatat, urmărind numeroase emisiuni de televiziune şi nu numai, că românii nu se dezic de rădăcinile lor indiferent de vicisitudinile vremii... Nu vorbim doar de o categorie anume de oameni, ci de aceia care reprezintă neamul românesc de dincolo de Prut şi de aici, din țara-mamă, cu istoria ei milenară din Carpaţi şi pînă la gurile Dunării. Pentru toţi aceştia, odată cu revoluţia din decembrie 1989 şi căderea regimului comunist, aşteptările privind înfăptuirea întregirii Neamului Românesc au fost peste măsură. În acest sens, atît în Basarabia cît şi în România, au avut loc adunări publice în care s-au ţinut discursuri înflăcărate pe tema Unirii. Lideri importanţi ai diferitelor partide politice s-au exprimat pe această temă, alegîndu-se cu voturi frumoase. Numai că promisiunile lor au rămas undeva, la marginea timpului, sub colbul gros al uitării. Am aminti marea sărbătoare a Podului de Flori de la Prut, 1990, ocazie tocmai bună pentru unire. Din păcate, în afara faptului că a fost un spectacol grandios de îmbrățișări și lacrimi de fericire la revederea fraţilor, surorilor, rudelor, doar pentru cîteva ceasuri, viaţa basarabenilor şi a noastră a revenit la aceeaşi stare de lucruri, dăinuind şi acum, în zilele noastre, între aceleași granițe. De ce oare nu a avut loc, atunci, Unirea? Oare vom şti vreodată cine a fost acela sau aceia care au spulberat speranţa românilor de unire a Basarabiei cu România? După cîte vedem, deşi au trecut atîția ani de la acea cotitură a istoriei din 1989, se bate pasul pe loc; să nu zicem că s-a dat uitării ideea de unire, după cum vedem că se precipită lucrurile, azi, în lume. Dacă unirea nu s-a înfăptuit pînă acum - în mod cert, la nivel de spirit naţional ea s-a manifestat încă de pe vremea comunismului. O serie de scriitori basarabeni importanţi ai momentului au fost editaţi în România, în tiraje consistente şi au avut şansa să fie auziţi la postul de radio Iaşi...Aş aminti pe trubadurul Grigore Vieru, care cu lira lui a creat în Basarabia, la nivel naţional, un spectacol de mare măiestrie artistică, şi pe militanta Leonida Lari care, în ultima parte a vieţii sale, de la tribuna Parlamentului României, de la Bucureşti, a pledat, în discursuri politice înflăcărate, în favoarea unirii. Din păcate, românii nepatrioţi au blocat proiectele de unire, deşi vocea ei era ca un dangăt de clopot de cer albastru, tras de Însuşi Dumnezeu, îndemnîndu-i pe oameni la pace şi iubire. Deşi toată lumea era de acord cu proiectele sale, nu avea urechi să audă, lăsînd lucrurile în voia sorţii. Ce a ieşit, se vede: o Basarabie la fel ca pînă în 1989, tot singură şi săracă, şi o Românie cu o politică dezinteresată față soarta fiicei sale, pentru care au curs atîtea lacrimi. Rănile săpate în sufletul oamenilor par să se fi cicatrizat, dar în adînc se simte lava durerii fierbînd, gata în orice moment să erupă, în numele celor care au trăit momente dramatice în Siberia, prin deportări masive, şi nu numai. Vorba basarabencei Iulia Toma Pîrvu: „Ne-au luat din casă ca pe nişte hoţi şi ne-au dus cu trenurile în toate zările. Eram mică, nu înţelegeam la vremea aceea ce se întîmplă dar, odată ce am crescut mai mare, aveam să descopăr care era adevărul: nimeni dintre românii basarabeni nu voia să trăiască într-o ţară despărţită de mama sa, România, sub conducerea cizmei ruseşti“. Şi mai zice scriitoarea, cu glasul trist și plin de revoltă: „Familiile basarabenilor au avut de suferit... Timpul a trecut şi, din păcate, nu s-a făcut nimic pe linie de unire, cu toată modernitatea zilelor în care trăim“. Asta spun oamenii care au trăit acele vremuri şi care încă mai sînt printre noi, sau e ceea ce aflăm din mărturisirile urmaşilor acestora, copii, nepoţi, rude...Şi-n antologia „Mărgăritare de dincolo de Prut“, 2020, în versurile unor poeţi se regăsesc aceleași simțăminte și gînduri pentru suferinţa poporului basarabean... Şi găsim la nivel de mesaj sincer trăirile poetice ale unor oameni care scriu în termeni patriotici, loiali limbii române, despre plaiurile ţării noastre, care nu și-a găsit împlinirea, nici ca mod de viaţă curentă şi nici ca tărîm reîntregit, din momentul în care, în baza odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, ruşii au anexat Basarabia şi Bucovina de Nord... Pînă cînd oare? Răspunsul este simplu: pînă cînd se va trezi tot românul, să pună umărul la înfăptuirea dorinței de reîntregire a țării. După cum se vede, poeții antologaţi chiar dacă nu se exprimă în mod direct pe tema întregirii Neamului Românesc, acest lucru se resimte, din puritatea limbii române moştenită de la înaintaşi. Ei nu fac din scrierile lor spectacol de metafore, gîndesc la nivel de muzică mesajul ce vibrează la unison cu inima românilor de bună credinţă, în faţa destinului, a graiului în care toţi sînt egali, ca pasiune comună de a scrie. Ei nu vor să dea lecţii de patriotism – ci, mai degrabă, să exprime voinţa unor oameni care, la modul general vorbind, prin preocupările culturale comune, desfășurate în România, au convingerea că, dacă întregirea fizică a Basarabiei cu Patria-mamă încă nu s-a înfăptuit - la nivel de spirit şi cultură, ea există.

Antologia de faţă ne-a convins că unirea trebuie înfăptuită cît mai curînd posibil, şi nu sînt vorbe la un pahar cu vin, ci scrieri literare de o reală frumuseţe poetică, aidoma românilor noştri dintotdeauna, de pe ambele maluri ale Prutului. Ceea ce înseamnă că pentru îndreptarea unei nedreptăți, cea mai puternică armă rămîne cuvîntul. Folosit cu înţelepciune, pentru un scop nobil, pentru un ideal – așa cum este dorința de revenire a Basarabiei la țara-mamă, nu ai cum să nu reuşeşti. Ca acest lucru să devină posibil este nevoie de voinţă politică naţională şi de dorința tuturor românilor.

„Mărgăritare de dincolo de Prut“ este cartea unor autori temerari, care scriu cu sufletul şi cu gîndul la ţara lor, la prosperitatea neamului românesc şi bucuria de a dăinui în timp. Ei scriu cu sînge de frate pentru nemurirea rădăcinilor istorice comune.

ION MACHIDON,

directorul revistei „Amurg sentimental“