
- 26-01-2021
- 0 Comentarii
- 273
- 0
Spațiul catrenului epigramatic e restrîns, dar al gîndului cuprins în el nu
cunoaște margini. Pentru un umorist, în general, pentru un epigramist, în
special, gîndirea e, în permanență, acțiune, prin structura cu care
a fost dăruit și pe care și-a perfecționat-o în timp: el observă te miri ce,
mintea lui decelează din realitatea înconjurătoare, dar și prin ricoșeuri la
ideile receptate, prin asociații nebănuite, aspecte care scapă celui
neinteresat; din acestea, uneori surprinzătoare, țîșnește scînteia care va străluci în
poantă, care e cu atît mai percutantă, cu cît ajunge la „ce cu gîndul nu gîndești”. Și, cum capul
este cel care guvernează totul la om, putem afirma că o minte în permanentă
acțiune menține tonusul vital; epigrama, deci, e un ferment nu numai al
umorului, ci și al activității cerebrale, al condiției umane, care menține, în
egală măsură, condiția fizică și spirituală, îi dă vitalitate, prelungindu-i
numărul anilor. Neuitatul Nicolae Ghițescu – unul dintre cei mai
mari epigramiști contemporani, a spus, de nenumărate ori, că epigrama i-a
prelungit viața. Și n-a regretat niciodată că a abandonat profesia de medic
veterinar, care i-ar fi adus venituri substanțiale, și a îmbrățișat epigrama.
Obișnuia să spună: „Dumneavoastră știți [era de o politețe seniorială] cît de bine mă simt eu
între confrați și cîtă explozie de plăcere spirituală îmi produce o epigramă
adevărată? Gust creațiile reușite ale altora ca și cum ar fi ale mele, ale
noastre, ale celor care ne-am dedicat acestei scrieri și o respectăm”. I-am
dedicat următorul catren:
El pacienții și-i iubește
Precum un Chronos tutelar
Și mi-i înghite părintește
Că-i medicul veterinar.
Citind o antologie de epigrame, cititorul se minunează de cîte aspecte, idei,
concluzii, uneori, haioase le trec prin cap epigramiștilor, cîte asociații pot face între
cuvinte/expresii apropiate ca formă și diferite ca sens etc. Parcurgînd, de exemplu, Antologia
UMORULUI ROMÂNESC. Epigrama clasicilor (Ed. Grai și Suflet. Cultura
Națională, 1998) – cea mai importantă contribuție a lui George Zarafu
(n. 1933 comuna Oarja din Argeș, plecat dintre noi pe 31 octombrie 2019, în
București) la promovarea epigramei românești, cititorul e surprins de amploarea
domeniilor vizate, de aspectele luate în vîrful peniței. Autorul
antologiei grupează epigramele pe diverse teme, care ating cifra de 228 și sînt
prezentate în ordine alfabetică. Dintre acestea, cităm, aproape aleatoriu,
următoarele: actorii, avariția, avocații, banii, cîrciumile și
restaurantele, critica literară, dragostea, epigrama și epigramiștii,
epitafuri, femeia, fumatul, infidelitatea, justiția, medicii, necinstea,
poeții, politica, preoții, scriitorii, șefi și subalterni, vinul, vîrstele etc. Antologia cuprinde
creațiile epigramiștilor clasici, din toată țara, dinainte de instalarea
regimului „comunisto-bolșevic”. Și fiecare autor, din colțul lui de țară, cu
experiența lui de viață, cu amprenta mediului și a timpului în care s-a format,
vine cu gîndirea lui, cu universul lui spiritual, cu simțul de
observație, cu ingeniozitatea și istețimea lui. Iată ce „spune” unul despre
soacră:
A murit acum o lună
Căci a strîns-o Dumnezeu
Înainte cu o lună
Ca s-o strîng de gît și eu (Al. Misiuga)
Altul își recunoaște un dar și se adresează clevetitorilor spunîndu-le:
S-a zvonit în lumea-ntreagă
Cum că mi-ar lipsi o doagă,
Dar la mine altu-i chinul:
Sînt întreg, lipsește vinul! (V. Matei)
De la alți epigramiști aflăm cîte ceva despre femeia care este
consultată de doctor:
La doctor mergi ca pacientă,
Dar se comportă ca golanii
Că dezbrăcarea-i iminentă
Și pîn’ la urmă-ți ia și banii!
Iar o tînără pereche – un român și-o „basarabeancă” se
redescoperă ca neam:
În parcul plin de flori și
fluturi,
Pe-alee fericiți se plimbă
Descoperind în lungi săruturi
Și legătura lor de limbă (V. Moleșag)
Unul ajuns foarte sus, de jos se vede tot mai mic, iar în alternanța la
putere, cei care pleacă astăzi îmbuibați vor veni mîine leșinați; scade, de
asemenea, numărul peștilor în acvarii, dar se-nmulțesc cei de pe stradă etc.
Și „producția” de epigrame amoroase este bogată. Amintim numeroasele volume colective editate înainte de ’90, antologiile apărute în secolul nostru,
printre care le menționăm pe cele editate de Uniunea Epigramiștilor români,
precum „Antologia epigramei românești”, alcătuită de George Corbu,
George Zarafu și Valerian Lică, cu prefață de Valeriu Rîpeanu (Ed. Pro Transilvania,
București, 2007), sau cele realizate de Nic. Petrescu de la Pitești
(care nu de mult ne-a părăsit) sau, pur și simplu, mulțimea de volume de autor
apărute în ultimele decenii și numărul mare de creații cu care epigramiștii
participă la concursurile/festivalurile organizate în centrele epigramistice
din țară și la Chișinău. Înțelegem bogăția creației epigramatice cu care
această breaslă se poate mîndri, bogăție spirituală cu care
contribuie la zestrea literaturii noastre, adăugîndu-i, ca particularitate
distinctă, azi, o specie umoristică specifică românilor, care poate fi înscrisă
în patrimoniul cultural UNESCO, alături de doină și romanță. Și
această bogăție se datorează talentului și specificului de gîndire al fiecăruia dintre
zecile de epigramiști valoroși, care vor îmbogăți zestrea spirituală cu
epigrame antologice. Pentru că, atunci cînd ne trece prin cap un nume, în mod automat, ne
vine în minte, în primul moment, o epigramă a lui. Iată cum îmi vin în minte
epigrame cunoscute cînd mă gîndesc la:
N. Ghițescu * Dimineața pe răcoare,
Cînd te scoli fără efort
Și nimic
nu te mai doare,
Să fii sigur că ești mort!
Al. Clenciu * Se tot petrece anual
Aceeași milenară dramă:
Culesul viilor pe deal
Și-al „morților”, mai jos, în cramă!
Mircea Trifu * Femeia e un alfabet
Pe care îl deprinzi încet
Și-l uiți, deși nu prea-ți convine,
...Atunci cînd îl cunoști mai bine.
M. Ionescu-Quintus * Nu regret c-am fost un an
În Guvernul Stolojan,
Dar visam să fiu ministru
De la Tisa pîn’ la Nistru!
Gh. Corbu * Mîna-i ca un giuvaier
Pînă azi necunoscut,
Cît de lesne-i s-o sărut
Însă cît de greu s-o cer!
Eugen Albu * Cu omul neșcolit și prost
Nu lupt că n-are nici un rost,
Dar duc o luptă colosală
Cu prostul care are școală.
M.
Petrone * Tezaurul de la Pietroasa,
la Moscova
Nu-s de-acord cu cei ce-mproșcă
Vorbe goale de reproș:
Ei c-un ochi erau pe cloșcă
Și c-un
deget pe cocoș!
Vasile Larco * Românilor basarabeni
Doar cei bătrîni
mai pot să spună
Ce-au tras sărmanii moldoveni
Cînd s-au
culcat cu „noapte bună!”
Și s-au
trezit cu „dobrîi deni!”
N. Bunduri * Femeia la 40 de ani
E ca și vinul bun, sadea,
De viță nobilă și pură
Dar nu țin toți la băutură!
Gh. Bîlici * Trenule, mașină
mică,
Eu ți-aș da-ntr-o zi toți banii
Să-l aduci pe Ionică
Și să-i duci pe toți
Ivanii
Efim Tarlapan * Astronomică
Carul Mic și Carul Mare
Pus-ai, Doamne, la loc sfînt
Sus pe cer, dar, din eroare,
Pus-ai boii pe pămînt.
Ion Diviza * Catren parodic
Moldovenii cînd se strîng,
Mioritici și cuminți
La un colț de masă plîng,
La alt colț scrîșnesc din
dinți.
și dacă-mi permiteți: * Unei prietene
De nu mi-ai fi atît de dragă
Ți-aș spune că-ți lipsește-o doagă,
Dar cum eu te iubesc nespus,
Susțin că ai o doagă-n plus!
,,Lista” nu s-a încheiat, am scris aceste epigrame, din memorie. Poate că aceste catrene care se rețin și, putem spune, circulă din gură în gură, constituie adevărata marcă a epigramiștilor respectivi. Se simte un adevăr care nu poate fi contestat: ca orice scriitor, cînd ideea fulgurantă îl îndeamnă să pună mîna pe condei, s-o frămînte, s-o extindă, s-o restrîngă, să caute sinonime care să-i servească la potrivirea ritmului, a numărului de silabe sau a rimei, epigramistul își croiește drumul spre sine, drum deschis și pentru cititor. În acest fel, autorul demonstrează „cu asupra de măsură” (expresie vehiculată azi) că, prin cea mai intimă fibră a sa – așa cum spunea savantul Henri Wald – omul este o ființă dialogală. În felul acesta, în arta sa apare un super-eu, ca tăcerea, ca respirația dintre notele m
3.0 C