– Doamnă, mă adresai eu politicos funcționarei de la unul din ghișeele aparținând instituției financiare la care eram arondat, vă rog respectuos: la ce ghișeu trebuie să merg să-mi iau fișa fiscală pentru societate, pentru anul care abia s-a încheiat?... Vreau să văd care este situația financiară a societății față de instituția dumneavoastră...
Și-i vorbisem calm, pe un ton scăzut, de teamă să nu deranjez pe careva din birou, știind că nu e ușor ca zilnic să lucrezi cu un puhoi de lume.
– Ce-ați zis, domnule?, mă întrebă funcționara, o femeie la 40 de ani, învârtind pe un deget o forfecuță de unghii... Probabil că-și rupsese vreun colț de unghie. E firesc să se întâmple și așa ceva, dacă ținem seamă de sutele de coli de hârtie care zilnic trebuie să-i treacă prin mâini, onorându-și clienții.
– La ce ghișeu...., și-i spun din nou motivul pentru care mă aflam în dialog cu dumneaei.
– La ghișeul 14.
– Dar aici e ghișeul 14.
– Așa e, domnule!... Vorbiți așa de molfăit că nu înțelesesem mai nimic, doar niște frânturi de cuvinte... Cifra 14 îmi rămăsese undeva, în pâlnia urechii, ca o boare de vânt.
– Dar ceasul e aproape de ora paisprezece, zic eu, speriat că mi-am pierdut timpul în zadar pentru certificatul fiscal.
– Mai sînt cinci minute, domnule, până se face ora paisprezece! Ce doriți?...Eu sînt aici în slujba cetățeanului, stăpânul nostru.
– Am venit să-mi eliberați un certificat fiscal pentru societate...
– Cartea de identitate, vă rog.
– Imediat!, îi zic și mă conformez dispoziției.
– Nu prea semănați în fotografie cu dumneavoastră!
– Sînt câțiva ani de când am făcut-o... Voi ține cont ca în anul 2066, când trebuie să o schimb, că atunci îmi expiră documentul, am să-mi fac o fotografie mai ca lumea.
– Vă arde de glume, domnule! Faceți cum doriți, e dreptul dumneavoastră.
– Iertați-mă!
– Spuneți-mi CUI-ul societății.
– 7...1...3..., zic repede, cu buzele întredeschise dar apăsat, văzând că până atunci femeia nu înțelesese mai nimic.
– Nu așa, domnule!... Nu așa! Nu sînt robot...
– 7... 1... 3..., zic cât pot de rar, făcând pauză lungă între cifre.
– Nu așa, domnule, zi și matale ca tot omul, rar, dar nici chiar așa de rar ca adineaori.
– Nu mai înțeleg nimic!
– Veți înțelege, domnule, imediat, că în curând mi se termină programul de lucru... Veniți mâine dimineață să fiți primul la rând, nu ca acum, când oamenii trebuie să ia masa și să se odihnească de amiază. La revedere, pa!..
Și mă trezesc că-mi trântește geamul de la ghișeu în nas, iar eu mă găsesc singur, în holul cu o lumină galben-spălăcită, înghiontit de paznic să părăsesc incinta clădirii, cu problema mea nerezolvată, deși, dacă ar fi fost de la început înțelegere, într-un minut, printr-o apăsare pe tastatură, ar fi fost toată lumea mulțumită. Din păcate, nu tot omul umblă cu inteligența la el.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”