În prima parte a activităţii sale muzicale, Gherase Dendrino s-a impus atît în calitate de compozitor, cît şi în calitate de dirijor. Fostul student al marelui maestru Alfonso Castaldi a atras atenţia publicului, ca dirijor al orchestrelor de la Teatrele de revistă „Alhambra“ şi „Cărăbuş“, apoi, de la Teatrul de Estradă din Bucureşti, pentru ca, în ultima parte a vieţii sale, să obţină reale izbînzi, conducînd orchestra Teatrului de Operetă „Ion Dacian“. Compozitorul Gherase Dendrino ne-a dăruit multe melodii, simple – dar nu simpliste -, unele, de o discretă melancolie. Dintre acestea, amintim cunoscutele piese: „Să nu ne despărţim“, Mai spune-mi că nu m-ai uitat“, „Un gondolier cînta o melodie“, „Se-aprind luminile în Bucureşti“, „De dorul tău“, „Doi ochi albaştri“, „Gînduri“… El s-a inspirat, adeseori – ca şi colegul său de generaţie, Ion Vasilescu -, din milenarele noastre cîntece şi dansuri de la ţară, preluîndu-le filonul valoros şi adăugîndu-le expresivitate şi o indiscutabilă notă personală. A încîntat multe generaţii de iubitori ai muzicii larg-accesibile, conştient fiind că „a scrie pentru cei mulţi înseamnă a scrie pentru multă vreme“ – ca să-l cităm pe George Călinescu.

Gherase Dendrino a dat naştere la două remarcabile operete: „Lăsaţi-mă să cînt!“ şi „Lysistrata“. În prima, artistul a tălmăcit, într-o manieră încîntătoare, figura tulburătorului muzician-patriot Ciprian Porumbescu, iar în cea de-a doua a pus în lumină tema păcii şi a prieteniei între toate neamurile planetei, fără să o vulgarizeze, compozitorul detaşîndu-se, în acest fel, de creatorii atîtor opusuri mediocre, lipsite de sensibilitate şi de ţinută artistică. Melodiile lui Gherase Dendrino – cuprinzînd mesajul întoarcerii către oameni, cu scopul de a-i înfrăţi pe cei buni, al înălţării femeii nobile la dimensiune de mit – ne introduc într-o lume în care, aşa cum ar spune George Enescu, „nu se poate cînta şi urî, în acelaşi timp!“. Iată de ce Gherase Dendrino nu poate fi uitat. Opera sa a intrat în eternitate, trecînd peste tot ceea ce nu se află în armonie cu dorinţa omului de a iubi, în sensul curat şi veşnic al noţiunii. El rămîne cavalerul iubirilor nostalgice, acele iubiri ce-şi urmează cursul cu firescul cu care păsările cerului cîntă…

DORU POPOVICI