Gheorghe Păun – Academicianul epigramist (II)
  • 23-01-2023
  • 0 Comentarii
  • 102
  • 2

În cele trei volume de epigrame, purtînd titlul comun CACTUS DE VEGHE, Academicianul Gh. Păun mărturisește că a lucrat pe text pentru a asigura cursivitate firească și armonie catrenului, precum și ingeniozitate poantei. Epigrama adevărată, reușită, prin alcătuirea ei, prin ingeniozitatea ideii manevrate ,,la modul șmecheros”, conferă armonie și n-are nevoie să fie cîntată, ea cîntă singură. Autorul se confesează: ,,Am dondănit și redondănit epigramele alese, (...) am cedat în fața voluptății (s. în text) de a da cu ghimpele (în politicieni, deci se iartă)... Asta e, că doar nu un înger a scris, ci un muritor”. Da, zicem și noi, dar nu un muritor de rînd, ci unul înzestrat cu inteligență în manevrarea elementelor lexicale pe care le supune voinței lui, în pritocirea poantei...
Dar, cum vorba lungă – timpul pierdut al cititorului, să trecem la exemple, la epigramele în care întîlnim diversitate de aspecte, comportamentul deviant, viciile politice etc. Surpriza cititorului avizat constă în faptul că opiniile autorului coincid, în majoritate, cu ale sale. Astfel, ca mulți dintre confrați, Gh. Păun îi înțeapă, cu precădere, pe proști:
Gîndul e la mintea cloștii,
Dar îl spun în amănunt:
Dumnezeu iubește proștii,
Altfel n-ar prăsi cîți sînt.
E evident caracterul aforistic al acestui catren. În cronica scrisă la volumul ,,Ieșirea din labirint”, pe care l-am realizat în 2011, Gh. Păun scria: ,,În apropierea relației cu epigrama și eseul, aforismul a fost cultivat de mulți scriitori și gînditori (cine-i poate deosebi?)”. E clar că viitorul aforistician (credem noi) e convins de afinitatea dintre epigramă și aforism – forme literare scurte, construite pe contradicție, aluzie, jocul de cuvinte, cu idei ingenioase. Ele explorează cotidianul, dar și universalul, superficialul, precum și ceea ce este profund, particularul și generalul, ca o misterioasă picătură de diamant în care contrariile încetează a mai fi percepute ca atare. Ambele antrenează spiritul la exercițiul paradoxului aparent, la exercițiul poantei – subînțeleasă ca aforism, devoalată drept surpriză la epigramă –, jocul de cuvinte asociindu-se adesea cu intenția morală. Autorul scrie vizînd, în primul rînd, umanul, din solidaritate cu semenii – după cum consideră și Gh. Păun. El trăiește ce scrie, își devoalează eul într-un fel de dialog cu cititorul, dialog numit, în critica literară franceză, dialog monologat sau monolog dialogat. Această devoalare a eului, în epigrame și în aforisme, întărește caracterul liric al acestor specii literare. De altfel, a căpătat extindere și epigrama aforistică, adică acea epigramă fără titlu, de natură aforistică, în care poanta ingenioasă e purtătoare de tîlc, de acea concluzie surprinzătoare care-l implică pe autor. Iată cum este simulată naivitatea prin ciocnirea verbelor antonime și prin forma cu iz popular arhaic, ce adaugă o nuanță de solemnitate:
Poate cineva a-mi spune –
Garantez că nu-i un test –
Cum atîți copii minune
Cresc în ani și scad în rest?
Tematica operei sale epigramatice e diversă și, uneori, bătătorită, cu subiecte comune, dar tratate la modul original, astfel încît e greu de cuprins în cîteva pagini. De pildă: cererea care se-ndeplinește doar dacă e-nsoțită de plic (Mircea Pavelescu, nepotul de frate al lui Cincinat, scrie într-o epigramă că lui șperțulescu trebuie să-i faci cererea în scris pe o hîrtie de o sută), prima lecție de șoferie e cea în care se învață cum se înjură la volan, ușurarea leului, din spinarea căruia s-au suprimat multe zerouri, concursurile cu mai puțini concurenți decît premii, nelipsita soacră etc. Și, dacă totul se face cu artă, epigramistul intră în istorie:
Calea spre celebritate
Nu se face cu programă –
Unii cară fapte-n spate,
Alții-s trași de-o epigramă.
- așa cum e pomenit Radu D. Rosetti, cu bețivul care ascultă sfatul medicului:
Doctorul i-a spus odată
Să nu bea prea mult lichid –
El l-a ascultat îndată
Și de-atuncea bea solid.
Dar, epigramiștii, consideră Gh. Păun, au și un mare păcat:
Vă spun ce văd, că nu rezist –
La contre chiar de mă aștept:
Nu s-a născut epigramist
Să nu pretindă că-i deștept.
Regretatul Eugen Albu (1940-2022) de la Cluj avea altă problemă:
Cu omul neșcolit și prost
Nu lupt că n-are nici un rost,
Dar duc o luptă colosală
Cu prostul care are școală.
Ce te faci însă cînd toleranța celor puși în frunte să vegheze, superficialitatea, îngăduința față de nonvaloare s-au extins și în acest domeniu (ca, de altfel, peste tot)? Cînd, așa cum scrie și epigramistul matematician, E inflație de premii/ Și e lipsă de valoare? Cînd și rostul criticilor literari s-a schimbat? Iată un posibil răspuns privind prezentarea unui volum nou:
Înc-o carte? Chiar ești mare!
Nu mi-o da că n-o citesc,
Dar, de ai cumva lansare,
Cheamă-mă și-am să vorbesc.
Nu le iartă nici pe ,,domnișoarele” înzorzonate, cu pieile mai mult goale:
Opt brățări, cercei, inele,
Zurgălăi sclipind aulici...
Presupun că printre ele
Sînt brățări și antipurici.
Acest catren îmi amintește o epigramă pe care am dedicat-o unei domnișoare care se fîțîia printre coloanele de la Sala Palatului, într-un pantalonaș asemănător cu un slip, dezvăluind o parte dintr-o bucă. (Ce, nu putem scrie, într-un text decent, cuvîntul bucă? Nu știți că vine din latinescul bucca - obraz și, în română, se mai spune și azi bucile obrajilor, apoi au coborît, mult mai jos, la bucile ,,fundului”? În franceză a dat bouche – gură, la fel, în spaniolă – boca, în italiană – bocca etc.)
Cu minijupa faci lipeli,
Împrăștii aere domnești,
Da-i mult mai important s-o speli
Decît s-o tot aerisești.
Cînd e vorba de pereche, mă rog, ca majoritatea perechilor ocazionale de azi, îl înțeapă și pe el, dar țepii cactusului tot pe ea o vizează, cînd ambilor le ard numai ochii:
Doamne, ochii cum le ard –
Între ei e un acord:
El o mîngîie pe cord,
Ea îl pipăie pe card.
Autorul n-o uită nici pe soacră – motiv deosebit de frecvent în epigramă, nelipsit nici de pe crucile din Cimitirul vesel de la Săpînța. E personajul despre care Gh. Păun scrie:
Dacă-n vizită nu vine,
Bucuria-i cea mai mare,
Dar de vine pe la mine,
Bucuria-i la plecare.
Mi-amintesc de Al. Misiuga (1924-2009), de la Bistrița, care-i și mai neîndurător:
A murit de moarte bună
Căci a strîns-o Dumnezeu
Înainte cu o lună
Ca s-o strîng de gît și eu!
Alt motiv care circulă prin epigrame și nu putea lipsi nici la Gh. Păun, cu o poantă originală, e dentistul:
Să-mi repare prompt dantura
Am deschis de voie gura;
Vremea cînd veni de plată,
Am rămas cu ea căscată.
Ca femeie, după gîndul bărbaților, am zis:
Pe dentistul meu natura
L-a-nzestrat c-un har perfid:
Dînsul îmi închide gura
Cînd mă pune s-o deschid.
Epigramistul pătrunde cu ochiul în toate cotloanele societății de azi. Nu uită situația în care au ajuns universitățile știute, la care s-au adăugat cele particulare, situația doctoratelor etc. Iată ce scrie despre un parlamentar multi-doctor:
Are titluri și valoare –
Două megadoctorate –
Silitor nevoie mare,
Face-acum și-o facultate.
Constatăm că, în aceste vremuri bulversate și bulversante, condeiul ascuțit nu mai zvîcnește cu poante șugubețe, vesele, ci a crescut numărul epigramelor înrudite cu aforismul:
Cin’ se-aseamănă se-adună,
Dar algebra e fudulă:
Două nule împreună
Dau ca sumă tot o nulă.
Acest adevărat epigramist – Acad. Gh. Păun, care și-a asociat spiritul cu țepii cactusului, a-nțeles că țepii nu pot fi împrumutați, ei trebuie să crească din carnea catrenului. Și, în cele trei volume publicate, forța epigramelor e amplificată de ilustrațiile ingenioase ale lui Nicolae (Cucu) Ureche, prezente pe toate paginile fără soț. Prin imaginile sugestive, precum și prin textele care le însoțesc, dublează umorul catrenelor. Nu lipsesc nici bancurile, atît de frecvente la români, demonstrînd abilitatea întoarcerii ideii: cînd ea îi spune că se va culca cu el după căsătorie, el îi răspunde că așteaptă pînă cînd dumneaei se va căsători.
E greu să prezinți, într-un articol, contribuția acestui mare om de cultură (matematicianul și-a îmbogățit spiritul și cu multă cultură umanistă) la zestrea epigramei românești. Sperăm, totuși, că, în mare, am demonstrat valoarea de epigramist a Domnului Academician Gh. Păun, la care vîrful săgeții ,,răsare dintre cuvinte ca să domine împrejurimile”. Cum de curînd (la 6 decembrie 2022) a-mplinit 72 de ani, îi urăm La mulți ani! și îl rugăm să nu mai spună că, după ce a realizat al treilea volum de epigrame, își va potoli condeiul. Condeiul căsătorit cu zburdalnica epigramă nu poate să divorțeze. Deci, ne exprimăm convingerea că Domnul Academician nu va dezerta, va servi în continuare, cu arma înghimpată a cactusului, cauza epigramei românești. Așteptăm noul volum.
Sfîrșit
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite