În cartea mea „Muzica corală românească” am consemnat următoarele: „Muzica corală enesciană, ca şi întreaga creaţie a compozitorului, constituie un moment important în dezvoltarea artei sonore universale, atît prin incontestabila valoare, cît şi prin noutatea limbajului utilizat. Ea este un simbol al geniului creator al acestor pămînturi şi al acestui brav Popor, realizată cu o mare seriozitate şi profunzime, sculptată ca în granit. Imperii se vor prăbuşi, generaţii secate se vor stinge şi tot mai multe popoare se vor bucura de respiraţia aerului proaspăt al libertăţii, iar moştenirea enesciană îşi va dobîndi adevărata ei semnificaţie umană, umbrind atîtea căutări sterile ale unor pseudo-creatori, ce şi-au uitat adevărata menire şi n-au dorit să contribuie cu nimic la mersul spre mai bine al societăţii. Enescu n-a fost numai un muzician multilateral, căci erudiţia sa avea un caracter umanist, de aceea arta sa a oferit o noţiune plastică popoarelor lumii asupra capacităţii lor de a-şi făuri visele cele mai îndrăzneţe. Vor trece veacuri pînă cînd pămîntul românesc îşi va aduna, din nou, seva şi va încorpora în pădurile de conifere, la înălţimi inabordabile, un brad atît de falnic, cu esenţe tari”. George Enescu rămîne marele inovator în ramura noului modalism, alăturîndu-se lui Bartók şi Messiaen în contextul varietăţii ritmice – legate de oniricul „parlando rubato” -, în cel al polifoniei, al eterofoniei şi al orchestraţiei, unde creează noi îmbinări timbrale. Toate acestea le-a apreciat, în mod deosebit, Arthur Honegger. De altfel, tot în cartea mea se pot citi următoarele: „În toate festivalurile dedicate lui George Enescu, opera Oedip s-a reliefat în mod excepţional. Expresie a unui uriaş talent cu dimensiuni multiple, Oedip îl consacră pe artistul român alături de creatorii reprezentativi ai veacului. În muzica acestei opere, compozitorul a reuşit să obţină o îmbinare între cele mai vii mijloace de expresie ale artei sonore contemporane şi cîntecul popular românesc, trecut prin filiera propriei şi puternicei sale personalităţi. Muzica sobră, cu o nobleţe reţinută, interiorizată şi eliberată de orice efecte exterioare, redă tulburătoarea epopee a eroului antic. «Ne găsim în prezenţa unei opere capitale, a unuia dintre cei mai mari maeştri – spunea Arthur Honegger, în , din 19 martie 1955, susţinînd comparaţia dintre ea şi culmile artei lirice. Această partitură este tot atît de depărtată de succedaneele wagneriene ca şi de pastişele debussyste sau pucciniene. Ea este de o absolută originalitate şi de o putere dramatică formidabilă»”. George Enescu l-a considerat pe Honegger un excelent compozitor de tip neobaroc, spunîndu-i lui Mihail Andricu următoarele: „Honegger este un maestru al polifoniei imitative, sau, altfel spus, neobaroce. Conţinutul muzicii sale e legat de spiritualitatea germană. În acest sens, reliefez Simfonia a II-a, cu emoţionantul final, în care se impune un coral protestant. Suprapunerea de teme poate fi observată în Simfonia a IV-a, un încîntător exemplu în ceea ce priveşte fuziunea unor teme, puternic contrastante. Simfonia a IV-a de Honegger este, totodată, o creaţie de o mişcătoare seninătate”. În încheiere, pot spune că „Oedipul enescian” şi „Ioana pe rug” a lui Honegger sînt imnuri dedicate unor simboluri grandioase ale culturilor europene, care-mi amintesc tulburătoarele cuvinte ale lui Dan Botta: „Drama s-a născut dintr-un cîntec al jertfei, din cîntecul corurilor tragice care, pe drumurile diafane ale muzicii, îşi întîlniră zeul”. Mihail Jora, după ce a ascultat oratoriul „Ioana pe rug”, mi s-a adresat astfel: „Imperiile se prăbuşesc, deoarece nu poţi fi uman dacă asupreşti neamurile pămîntului… Generaţii secate se vor stinge, iar eroii vor rămîne. Ei sînt creatorii din constelaţia ştiinţelor exacte şi a umanisticii”. Arthur Honegger este un asemenea erou. Ca şi George Enescu al nostru. Dragostea lor pentru Ţară i-a determinat să dea naştere unor opere nemuritoare, în care, trecînd peste întunecimile dramatice, „dorm esenţele luminii”.

DORU POPOVICI