George Enescu – Portret
  • 20-11-2015
  • 0 Comentarii
  • 319
  • 0

Motto: ,,Am început prin a învăţa” – George Enescu

 

La vîrsta de 5 ani, copilul-minune din Liveni a fost însoţit de tatăl său la Iaşi, unde a avut loc prima întîlnire cu profesorul-compozitor Eduard Caudella (1841-1924). Încurajat de aprecierile acestuia, Costache Enescu s-a întors acasă, decis să-i acorde fiului său cele mai bune condiţii de studii preşcolare, în vederea următoarei întîlniri cu E. Caudella, stabilită să aibă loc 2 ani mai tîrziu. Astfel, micuţul George a avut-o ca educatoare, pînă la vîrsta de 8 ani, pe Lydie Cèdre, o femeie cultă, cu studii superioare de muzică, pictură şi lingvistică, de la care acesta a învăţat să scrie, să citească, să cînte la pian, să colecţioneze timbre poştale şi să vorbească limba franceză. De subliniat că primele compoziţii pentru pian la 4 mîini, copilul George le-a scris de timpuriu, spre a le cînta împreună cu L. Cèdre. Educatoarea venită din Franţa a fost ca o mamă pentru el, iar pentru părinţii lui, ea a devenit o adevărată membră a familiei. Lydie este aceea care îi inventează numele de alint ,,Jorjoe”, crezînd că micuţul poartă 2 nume îmbinate, ca la francezi: Georges (Jorj) şi Jacques (Joe). Plecînd la Viena cu copilul de 7 ani, ea a preluat rolul de ,,mamă”. Rămasă singură cu George într-un oraş mare, cu o tradiţie artistică şi educaţională de secole, aşa cum era capitala Imperiului Austro-Ungar în Secolul al XIX-lea, domnişoara Lydie s-a ataşat cu multă dragoste de sufletul băieţelului, venit dintr-un sat uitat de lume, din străfundurile Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. La 8-9 ani, micul George merge la diverse spectacole de operă şi vizitează muzee, avînd-o ca îndrumătoare pe îndrăgita lui educatoare-mamă. Lydie Cèdre nu numai că l-a instruit pe copilul Enescu în tehnica pianului de începător, dar l-a acompaniat, acasă, şi în piesele mici pentru vioară. La vîrsta de 10 ani, după despărţirea de L. Cèdre, copilul Enescu îi scria acesteia, din Viena, o epistolă în limba franceză (10 mai 1891), în care îşi exprima sentimentele de recunoştinţă: ,,Nu fiţi îngrijorată că am să vă uit. Toată viaţa mea am să mă gîndesc la dvs. şi la bunătatea pe care mi-aţi arătat-o… La revedere, scumpa mea domnişoară. Elevul dvs., care vă iubeşte din tot sufletul. G. Enescu”. După 3 ani, în 1894, L. Cèdre i-a recomandat lui George prima gazdă pe care acesta a avut-o în Capitala Franţei, unde el urma să-şi continue studiile.

Un moment de mare rezonanţă în viaţa lui Enescu a fost acela în care, la 17 ani, a susţinut primul său concert de vioară, la Atheneul Român, sub privirile Reginei Elisabeta. De asemenea, la 1 martie 1899, sub înaltul patronaj al Regelui Carol I, avea loc prima audiţie a ,,Poemei Române”, interpretată de autor, tot la Atheneu. Pentru tînărul Enescu, aceasta avea să rămînă cea mai importantă seară din viaţa sa. Nu doar pentru că, atunci, a fost ovaţionat de cei mai de seamă oameni ai momentului, sau pentru că, în onoarea sa, însuşi ministrul Spiru Haret a dat o recepţie în luxoasele saloane ale Hotelului ,,Continental”, ci şi pentru că avea s-o cunoască pe femeia vieţii lui, Maruca. De altfel, întrebat fiind, la un moment dat, cum priveşte el sentimentul dragostei, G. Enescu a mărturisit: ,,Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv”.

La vremea întîlnirii celor doi, visurile romantice ale Marucăi, pe atunci, doamnă de companie favorită a Reginei Elisabeta, se ruinaseră. La 19 ani, Maruca Rosetti Tescanu căpătase titlul de prinţesă, prin căsătoria cu prinţul Mihail Cantacuzino (cu 12 ani mai în vîrstă decît ea). Pentru că nu aveau nimic în comun, cei doi erau parteneri într-o căsnicie liberă, fiecare avînd propria viaţă intimă – un mod de convieţuire pe care prinţul i l-a impus soţiei sale. Maruca era o femeie frumoasă, impecabil îmbrăcată, şi se învîrtea în cele mai înalte cercuri ale societăţii. Era inteligentă şi una dintre cele mai culte tinere de la Curtea regală. Educat în spirit conservator, George Enescu este uimit de farmecul tinerei prinţese şi se îndrăgosteşte de ea fără speranţe. Cînd muzicianul îi este prezentat, Maruca îl laudă ca pe un ,,copil drag” şi, cu aceasta, conversaţia lor se încheie.

După mult timp, prinţesa Maruca povesteşte, în memoriile ei, felul în care a început marea lor dragoste, ce avea să reziste o jumătate de secol: ,,Întîlnindu-mă, G. Enescu găsise un port pentru inima lui, înnebunită de singurătatea din mijlocul mulţimilor şi al lumii mondene pe care le frecventa datorită carierei sale. (…) Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu el mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică, odată cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strîngere de mînă”. Aceste mărturisiri parcă nu ar spune totul despre omul, compozitorul şi interpretul genial G. Enescu, dacă nu am relata şi unele gînduri dedicate acestuia, într-una din sutele de cărţi scrise despre autorul ,,Poemei Române” (puţini oameni ştiu că această compoziţie a fost Imnul României pînă în 1947, la abdicarea Regelui Mihai).

În cartea ,,Gînduri închinate lui Enescu”, Doru Popovici, renumitul muzicolog şi autor de portrete ale unor mari artişti, ne spune: ,,Muzica enesciană constituie un moment important în dezvoltarea artei sonore universale. Enescu este un simbol al geniului creator al acestor pămînturi şi al acestui popor… Erudiţia sa avea un caracter umanist, şi de aceea arta sa a oferit o noţiune plastică popoarelor lumii asupra capacităţii lor de a-şi făuri visurile cele mai îndrăzneţe… Fenomenul Enescu s-a cristalizat, azi, pentru a vorbi, în adevăratul sens al cuvîntului, de tradiţia Enescu, tradiţie care a fost şi care continuă să fie preluată în mod creator, sub cele mai felurite aspecte, ţinînd fie de domeniul muzicologiei, fie de cel al creaţiei sau al artei interpretative”.

Iată şi o altă apreciere, de prin anii ’60, aparţinînd domnului Ştefan Nicolaescu: ,,… Sinteza dintre Orient şi Occident: aceasta a fost calea lui G. Enescu. Opera sa afirmă sinteza realizată în «spiritul timpului» – adică în spiritul tendinţelor universale, din arta epocii în care a trăit – dintre cultura muzicală românească (în primul rînd, populară, dar şi cea cultă) şi marea cultură simfonică europeană. Enescu a trebuit să inventeze procedee noi în exprimare, un limbaj muzical nou, care să permită confluenţa unor culturi, pînă atunci, independente, şi care a însemnat atît universalizarea culturii muzicale româneşti, cît şi conturarea unui chip nou al artei universale, a unei noi posibilităţi umane de comunicare, de regăsire şi de cunoaştere”.

Al. Vlahuţă – Însemnări: ,,Aseară am fost la Atheneu: concert. Enescu, făcînd ce vrea cu vioara, şoptind, suspinînd, plîngînd, rîzînd”.

Grigore Ventura: Notă datînd din 1895: ,,…Enescu e menit a fi nu numai un interpret de frunte, dar şi un creator. El este, după mine, un ales al muzicii şi care, în calitate de compozitor, va face onoare neamului”.

Iar inegalabilul Tudor Arghezi, în articolul ,,Un jubileu de laudă”, ne incită cu dulcile sale ironii stilistice: ,,Maestrul Enescu, aşa cum i se zice, verbal şi în scris, lui George Enescu, împlineşte vîrsta de 50 de ani, şi presa îl sărbătoreşte. Iar melancolia, aparentă pe fruntea cu lauri de hîrtie de ziar a marelui maestru lăutar, se va simţi mîngîiată de închinăciunea greierilor negri ai rotativei mîzgîlite… Firul de aţă de mătasă, G. Enescu şi l-a purtat deosebit de urzeala generaţiei, din care şi l-a scos afară. Precocităţile speciale ale muzicii fac dintr-un copil de 4 ani un magistru şi-l ridică, de crud, în furia vieţii. Harul auzului melodic nu-i dăruit oricui, ca să fie scurtată vioara, şi lăuta să se însoţească din hor (corn) sau clavecin. Natura toată şi zeii toţi abia au putut să dea naştere unui singur Pan, care a colindat mii de ani, căutîndu-şi perechea… Casa noastră de lut poros nu s-ar putea ridica mai sus decît a lăsat fragilitatea urechii, printre steaguri şi vîrfuri de lănci, ca să închine un strop de aur rece, în gloria celui mai consacrat”. Şi aceasta o zicea nemuritorul maestru al slovei despre Enescu, în 1931. Mă întreb, însă: ce ar fi zis acum, Arghezi, după recentul Festival Internaţional ,,George Enescu”, de la Bucureşti, eveniment care s-a bucurat de prezenţa a 3.000 de artişti din întreaga lume?

ANTON VOICU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite