Îmi cunoștea situația dificilă, greutățile cu care mă confruntam pentru a rezista în lumea Bucureștilor, care nu era așa cum o credeam. Ulterior aveam să descopăr cealaltă față a ei, aceea a egoismului și a prefăcătoriilor la toate nivelele.

George Chirilă nu știa să-ți vorbească peste umăr, cu sprîncenele încruntate, sau cu aere pline de importanță, cu toate că el este un poet important al nostru din veacul trecut. În toamna lui 1984, într-o după-amiază liniștită, îmbrăcată în culorile galben-ruginii ale frunzelor și înmiresmată de aroma dulce a mustului, ne-am întîlnit întîmplător în zona Iancului. Din vorbă în vorbă, am mers la cîteva blocuri depărtare de locul în care fusese găsit spînzurat în apartamentul său poetul Ion Lotreanu, la restaurantul ,,Geamuri multe”, unde am băut o sticlă de vin, plătită nemțește. După care am plecat, fiecare, la treburile noastre, urmînd ca a doua zi să ne vedem la gazda mea din Voluntari, de pe Șoseaua Gării Pantelimon, nr. 6. Acolo, sub bolta de viță de vie din fața chiliei mele, aveam să zbovim pînă spre seară, citindu-i din poeziile mele. Iar dumnealui nu ezita să-și spună părerea despre cum trăia versul pe care îl rosteam. Atunci, pe chipul său se așternea o liniște netulburată și-mi mulțumea pentru după-amiaza pe care i-o oferisem într-un mediu natural. Căci de la gazda mea și pînă la lanurile de porumb ale Dobroieștilor nu erau decît vreo două sute de metri. La adierea vîntului se auzea din cînd în cînd foșnetul lor în surdină, iar ochii galben-aurii ai strugurilor străluceau blînd printre frunzele bătînd de-acum în ruginiu.

Am simțit atunci la el dragostea de sat, de viața de la țară, mai ales ascultînd dialogul lui cu nea Florian și tanti Veronica Bereteu, oameni de toată isprava, veniți din Ardeal și stabiliți aici. Poetul era impresionat de amintirile lui nea Florian, de la care aflase că fusese șoferul lui Mihail Sadoveanu. De altfel, la scurtă vreme după acea întîlnire, George Chirilă avea să scrie în ,,Contemporanul” o Tabletă de tînăr, în care scotea în evidență efortul meu de a mă lupta cu viața, succesul meu pe tărîm scriitoricesc, descriind, în același timp, frumusețea sufletească a acelor oameni la care locuiam. Făcîndu-mi această surpriză, aveam să înțeleg marea sensibilitate a poetului, bunătatea inimii sale, aidoma unei pîini rumenite, proaspăt scoasă din cuptor. La plecare, mi-a scris o poezie într-un caiet în care decupasem și lipisem toate scrierile pe care le publicasem pînă atunci în reviste literare. Și pentru că George Chirilă nu era un oarecare în lumea poeziei din vremea adolescenței mele, pentru faptul că mi-a oferit șansa de a-l cunoaște, îi mulțumesc.

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”