George Ceaușu – pescar, poet și nu numai...
  • 17-06-2024
  • 0 Comentarii
  • 214
  • 1

De curînd, am primit a doua carte de poezii semnată de George Ceaușu, născut la Bulzești (fosta regiune Oltenia), pe 7 august 1951. E, deci, doljean care a călcat prima dată țărîna pe pămîntul care l-a născut și pe Marin Sorescu (1936-1996) – poet, prozator, dramaturg și critic literar, dar, să nu uităm, a fost și epigramist, și încă un epigramist cu poante ascuțite, țintind la obiect. Iată palma dată așa-zișilor poeți de ,,vers alb” (negru!) ,,care în plus spun că epigrama nu-i gen serios și că ei privesc mereu spre înălțime”:
Lucrînd cu iambi, trohei și tropi,
Fugind întruna după rime,
Nu mai priviți spre înălțime,
Prieteni, fiindcă... dați în gropi.
De fapt, nu e suficient de dur, pentru că încă le atribuie preocuparea pentru iambi, trohei, tropi și rime... probabil rîia ,,poeziei în vers liber” nu se întinsese atît. La fel de aspru este și cu poetul Marin Mugur:
Din orice mugur cît de mic,
Sub raza binefăcătoare,
O frunză iese sau o floare,
Din Mugur n-a ieșit nimic.
Să nu uităm, totuși, că pe același meleag se află și localitatea în care s-a născut ministrul și diplomatul Petre Gigea-Gorun (n. 31 martie 1930), care a devenit și Domnia Sa epigramist. Speculînd denumirea localităților, precum și a cimitirului La Lilieci, le-am adresat următorul catren:
Cu RAMURI, CARPEN sau de unde ești –
GORUN, PLOPȘOR – numiri de-odinioară,
Să nu cumva, confrate, s’te-emBULZEȘTI
LA LILIECI cînd viața o s’te doară!
Dar nici George Ceaușu, cel stăpînit, încă din adolescență, cînd de Caliope – mama lui Oerfeu, cînd de Euterpe, s-a-mbulzit și-n domeniul epigramei. Și nici nu se putea altfel cu autorul care și-a purtat ființa pe uscat și pe ape, precum și în multe locuri unde l-au dus funcțiile pe care le-a îndeplinit. Olteanul nostru isteț și-a ascuțit și condeiul plimbat prin diverse subiecte, fără să uite, bine-nțeles, zaibărul:
Zaibăru-i mai bun ca apa –
Spune-un călăreț în șa –
Sensul nu-l pricepe iapa,
Însă-l știe soața sa.
Poezia lui George Ceaușu cuprinde un larg orizont de gîndire și de simțire ce provine din viața și activitatea sa în diverse domenii care s-au imprimat în eul său, în felul divers, nuanțat în care a privit lumea de pe diferitele trepte pe care le-a urcat și le-a coborît... știți care-i regula adevărului: e ca o fîntînă pe care o sapi – cu cît o adîncești mai mult, cu atît o-nalți. Și George Ceaușu și-a adîncit și și-a extins știința de carte, pregătirea. A urmat, la Galați, ,,Școala tehnică de pescuit oceanic” și a fost încadrat pe traulerul ,,MUREȘ”. Privind peisaje, plutînd între maluri pline de frumuseți, i s-a umplut sufletul de poezie și au început să curgă versuri, catrene pe care le scria pe puntea principală a valului, încîntînd echipajul. Începutul a fost făcut, dar pentru că nu făcuse armata, după debarcare, a lucrat din greu la mina URICANI din Valea Jiului. Din 1975, a ocupat posturi de piscicultor la ferma piscicolă ,,NĂVODARUL CALAFAT” și la ,,PISCICOLA CÂRNA”, ajungînd, în trei rînduri, chiar director. Între 1980 și 1985 a urmat Facultatea de Științe Economice a Universității ,,Al. Ioan Cuza” din Iași. În anii 1997-2001 a lucrat ca inspector financiar la Primăria GOICEA din județul Dolj, apoi a revenit, pentru doi ani, la unitatea piscicolă, pînă a fost privatizată fraudulos și nu mai era nevoie de specialiști. Sufletul celui cu pregătire superioară, zdruncinat de schimbările neașteptate, găsea alinare în condeiul dedat, încă din școală, la poezii, condei devenit activ, colaborînd la mai toate revistele literare. S-a făcut cunoscut în CUVÎNTUL LIBERTĂȚII din Craiova, RAMURI, precum și la REBUS, LABIRINTUL, EPIGRAMA, LAMURA (a lui Dan Lupescu), FLACĂRA LUI ADRIAN PĂUNESCU ș.a. E membru fondator al Societății Scriitorilor Olteni și al Cenaclului Epigramiștilor Olteni, începînd cu cel denumit ,,C.C. Nicolaescu-Plopșor” (condus de neuitatul Valentin Smarand Popescu [1928-2011], cu revista PĂCALĂ), alături de Miltiade Ionescu (care i-a fost profesor la Liceul ,,N. Titulescu” din Craiova), Valentin Bleoancă-Plenița, Marius Coge ș.a. A avut o bibliotecă foarte bogată, dar în primăvara anului 2006, inundațiile catastrofale ale Dunării au ajuns și la Cârna, aflată la 6 km de fluviu, și i-au luat, odată cu casa, și aproape toată biblioteca, deci și colecțiile de ziare și reviste. Dar condeiul nu puteau să i-l ia, era în spiritul său.
A publicat multe volume de poezii, începînd cu 1995. Anul trecut, am primit volumul purtînd un titlu care îl devoalează pe pescarul care a plutit pe fluvii și mări - ,,Peregrin prin apele poeziei. Florilegiu” (Ed. Autograf MIM Craiova, 2023, 168 p.), cuprinzînd o selecție din volumele publicate: La poarta somnului (1995), Mireasă năzuroasă, marea (2001), Solstițiul sărutului (2001), Talazuri de amintire (2008), Free (2014). De curînd, am primit volumul său nou, Captiv în mrejele poeziei (aceeași editură, 2024, 11 p.). Referirile la aceste două volume le vom nota în continuare cu I (cel apărut în 2023) și II (cel din 2024).
Observăm că spiritul său e urmărit de chemarea apelor și a cerului – aspecte care s-au adîncit în ființa pescarului care a privit universul de pe puntea vasului care-l legăna pe valuri și-l aducea la tărmuri de mare, după ce auzea chemarea dulcilor sirene. Pînă și amintirile vin în talazuri, iar gîndurile din năvod prind aripe. E o personalitate puternică, prezentă în fiecare vers, și reușim să-l cunoaștem ca om care spune Nu vreau s-arăt că sînt bătrîn,/ Să dau morții apă la moară. Cu alte cuvinte, se asociază celor care adoptă principiul lui Șt. Cazimir: Cine zice bătrîn, ăla e, eu nu recunosc, eu sînt longeviv! Înțelegem că cele două prime universuri – cei mai puternici stîlpi ai sufletului său – sînt întinderea apei cu tot ce cuprinde ea și, mai ales, orizontul copilăriei, originea sa din pămîntul patriei care a născut neamul și eroii. Aceste două tărîmuri sînt strîns legate în ființa și-n condeiul său care nu totdeauna are răbdare să insiste pe ritmul și lungimea versului: avem impresia că balta, apa, valul care dă aripi vasului plutitor i s-au inoculat în ființă încă de la Balta strămoșească, cea care nu se dă cu împrumut și nici în concesiune celui care, în locul ei, îți lasă doar ruine/ Sau doar o mlaștină cu stuf în ea. Impresionantă e formula de la care au pornit versurile Nu se vinde balta strămoșească...
Marea baltă, cît cuprinde,
Nu se vinde, se păstrează
Și cu pești se populează
Ca să ai apoi ce vinde! (II, p.84)
zice olteanul, cel isteț la mici sau mari afaceri care să-i salveze sau să-i înalțe familia. E clar pentru orice român care citește sau ascultă cîntece născute din versuri nemuritoare că această formulă a pornit de la gîndurile sfinte ce cuprind ,,porunca” lui Grigore Vieru (1935-2009), cel pe care – datorită poetului Viorel Dinescu și partenerei sale, care m-au luat cu mașina la întoarcerea de la un festival ,,Donici, cuib de-nțelepciune” – l-am vizitat la Chișinău, unde poetul ne-a primit într-o cămăruță, înțesată cu cărți, din apartamentul său:
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde pragul părintesc,
Dintr-atîtea locuri dragi și sfinte,
Ochii mamei încă ne privesc.
Balta, casa părintească, mama, dealul cu struguri care dau în pîrg de Sfînta Maria și tot ce a constituit copilăria s-au insinuat în condei, acaparîndu-i versurile. Citind relatarea cu via pe rod, păzită și cu adăpost în covercă, m-a dus cu gîndul la viile noastre întinse din Valea Călugărească, la podgoria ministrului Dumitru S. Nenițescu, unde tatăl meu a fost administrator timp de 19 ani: se suia în turnul de la șosea, din Valea Popii (intrat azi, cu teritoriu cu tot, prin nu știu ce manipulațiuni, în comuna Bucov) și suna din corn, așteptînd fluierul paznicilor de pe deal. Aceștia, la nevoie, se adăposteau în surlă (coverca poetului nostru) acoperită cu grădele pe care se puneau fîn, crengi, trestie, curmei, cucută... Azi se pune folie de plastic.
În via strămoșească a poetului, pentru a-și anunța prezența sau să alunge jigăniile, vulpile, ghionoaiele, prepelițele rămase-n vie peste noapte, băteau, ca la țambal, într-o tigaie (II p. 86). Iar sătenii,
Cînd era un timp cu moină
Stăteau în drum la taclale...
Unul mai cînta o doină,
Altul, cîntece de jale. (II, p.71)
Copiii erau puși la treabă de mici, fiind antrenați la munci de vîrsta lor – așa acumulau și învățătură, și educație:
Abia veneam tatei la brîu
Cînd mă lua cu el la muncă,
Pe cîmp, la secerat de grîu
Ori la strîns fînul de pe luncă.
Copilăria apare, cu lumina ei, pe multe pagini ale volumelor, repetîndu-se chiar titlul: Frînturi de copilărie (II, p.86, 90, 94), poeziile fiind diferite, ,,dar timpul trece”:
Anii au trecut ca gîndul,
Iată-ne, acum, moșnegi...
Ne-o veni și nouă rîndul
După ale vieții legi!
Îl doare că, în comuna sa natală, fîntînile au fost părăsite:
La fîntîna lui Ivan,
Părăsită, fără ciuturi,
Poți privi o vară-n van...
Ochiul n-ai cum să ți-l bucuri!
Nu ne miră că a fost părăsită, odată cu oamenii plecați, dar mă miră, pe mine personal, de ce în Valea Călugărească, bine populată, puțurile au fost acoperite cu scînduri solide, bătute-n cuie... Ca să favorizeze plata apei la robinet? Eee, mă-ntreb și eu, ce, n-am voie?
Pescarul, pe lacul în care vede și cerul, nu se simte niciodată singur:
Aici nu-s singur cum se crede,
Ci sînt cu bunul Dumnezeu
Cel ce Se bucură cînd vede
Că sînt în elementul meu.
Existența unui ochi de apă l-a îndemnat, probabil, pe cel ce-a petrecut mulți ani pe ape să se stabilească la Cârna, coborînd de la deal la vale:
Convins că șansele nu-mi scapă
M-am strămutat din deal la vale
Și-adus-am mii de osanale
Unui mirific ochi de apă... (I, p.139)
S-a împămîntenit aici, cu familia, încît condeiul poposește în comuna doljeană, în poezii cu nuanță de imnuri și ofuri, rătăcindu-se și în ,,versuri libere”, care mie nu-mi plac, dar se simte în ele trăirea autorului. Trăirile ideatice traversează strofele din sonete și rondeluri, melancolia se îmbracă în ritm iambic, mai ales în volumul publicat în 2024.
De fapt, poezia lui George Ceaușu traversează întreaga sa ființă, dominată de versul popular cu ritm trohaic, de înțelepciune specifică omului cu rădăcini adînci în neam, dar și cu subtilitatea celui care și-a rafinat spiritul la școli superioare: cititorul simte cum cele două nuanțe se îmbină, se alternează chiar, în gîndirea profundă, specifică gînditorului aflat între pămînt și cer. Se adresează direct cititorului în poezia OMULE!
Degeaba mi te-ai strofocat
Să strîngi averi, să faci palat
Căci rîndul ți-a venit să pleci
Dus c-un tractor LA LILIECI! (I, p.161)
Omul e un suflet călător (II, p.81), e ca un butoi la care cercurile care țin doagele încep să plesnească și pică; atunci ia alte cercuri:
Dar pîn-atunci încerc să pun
Noi cercuri de la alt butoi
Cu doage din lemnul de-alun
Mult mai flexibil la vremi noi! (II, p.91)
La vremurile noi, cu virusul călău, face doar haltă, de parc-ar vrea să le ignore: dacă în trecut, prin 1948, pădurile au fost furate de la oameni prin naționalizare, azi au fost retezate și duse în străinătate (II, p.100). Parcă totul merge spre rău: pînă și din lacuri se scot homari tot mai puțini (II, p.99).
Poezia lui George Ceaușu (nu mă refer la poezie în ,,versuri hoinare, negre sau albe) cuprinde imagini surprinzătoare prin energia pe care o degajă, la care contribuie și cuvintele regionale sau inventate (furcitură, halău, opor etc.). Cu versurile sale, înalță imnuri spiritelor care au devenit simboluri ale neamului. Îi e dor de Amza Pellea în rolul de miliardar, de Eminescu, pe care l-a căutat la Ipotești, l-a strigat, și codrul i-a trimis ecoul
Mai departe, mai departe,
Lîngă lacul argintiu,
Un scatiu îți ține parte:
EMINESCU este viu! (I, p.138)
În poezia lui George Ceaușu, atît de strîns se-ntretaie temele, că e greu să le desparți, să le organizezi, dar toate îl reprezintă pe autor ca român oltean, cu tot ce poate cuprinde întreaga viață. Trăsătura esențială este participarea la tot ceea ce scrie, devoalarea eului, trăirea sa intensă. E o poezie de viață, de neliniști, de suferință stăpînită, de dorul dealului unde s-a născut, învăluită în melancolie și nostalgii care leagă gîndurile. Omul, cum aflăm din versul său, se poate rătăci și pe cărări umblate, mai ales cînd ele nu mai există, dar pentru acest mînuitor de condei care (deh, ce să-i faci, e moda!) s-a dedat și la haiku (scriere despre care un critic literar francez consideră că are ,,efect” numai la japonezi!), rămîn două cărări pe care nu se rătăcește: pescuitul și poezia, la care se adaugă locul stabil – Cârna:
Cît voi mai fi pe-acest pămînt
Și cît mai am în pixuri pastă,
Scriu despre ea... cu crezămînt.
Lăudabil legămînt: cît va mai avea în pixuri pastă va scrie despre Cârna! Dar, fiți atenți ce am aflat și, cum autorul este și epigramist, aspect care se devoalează, uneori, în versurile sale, îl dau de gol într-un catren:
Deci, iată ce-am aflat, bădie,
Că, pasta cînd s-a terminat,
S-a dus întins la librărie
Și pixuri noi și-a cumpărat.

Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite