G. Călinescu și epigrama (I)
  • 30-01-2023
  • 0 Comentarii
  • 266
  • 0

Academicianul G. Călinescu (1899-1965), personalitate enciclopedică a culturii și a literaturii române – critic și istoric literar, romancier, publicist –, autorul unei vaste opere, a fost supranumit Divinul. Cea mai de seamă realizare a sa este Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Ediția I - 1941, Fundația regală pentru Literatură și Artă, Ediția a II-a – 1982, Ed. MINERVA). Despre condiția epigramei în literatura noastră a cîntărit mult opinia acestui mare critic și istoric literar, care nu a fost prea favorabilă: nu i-a acordat multă atenție în lucrarea fundamentală la care ne-am referit. Astfel, i se atribuie aprecierea deloc lăudabilă, devenită tabu, epigrama e un strănut literar. De fapt, puțină lume știe că butada care a făcut carieră a fost afirmația lui Mircea Pavelescu (1908-1980), nepot de frate al lui Cincinat, epigramistul care a scris, încă de atunci, epigrama Șperțarul: Șperțulescu are-un vis/ Și-o meteahnă cunoscută:/ Să-i faci cererea în scris/ Pe hîrtia de o sută. Călinescu și-a însușit formularea ironică, fiind pe gîndul său. Acest lucru îl aflăm dintr-un interviu realizat în 1973 de Gabriel Teodorescu, publicat în Almanahul LUCEAFĂRUL. La întrebarea ,,Ce părere aveți despre afirmația lui G Călinescu că epigrama este un strănut literar?”, Mircea Pavelescu răspunde: ,,Am o părere foarte bună, că nu Călinescu a făcut această afirmație, ci eu, care i-am atribuit-o lui Călinescu. Virgil Slăvescu, directorul Revistei EPIGRAMA, indus în eroare de mine, a popularizat-o, propunînd-o ca temă la un concurs de epigrame. Călinescu n-a protestat la această mistificare pentru că, probabil, nu era departe de părerile lui”. Cum se poate explica faptul că marele enciclopedist n-a fost sensibil la valoarea epigramei? S-a datorat, probabil, perioadei cînd, după apariția antologiei lui Crevedia și a lui Calotescu-Neicu, în 1933, se vorbea de o molimă numită epigramită (care, din păcate, bîntuie și azi). La această boală, care-i ,,lovise” pe români, se referă și Șt. Baciu, în volumul Praful de pe tobă (Honolulu, 1980, p. 517): ,,În fiecare colț de pagină de ziar sau revistă, erau adăpostite epigrame mai mult sau mai puțin reușite, și redacțiile revistelor erau luate cu asalt de plicuri conținînd zeci și sute de epigrame sosite din toate unghiurile zării. La un moment dat, se alcătuise o «Asociație a Epigramiștilor» cu sediu și cotizații, și Virgiliu Slăvescu publica revista EPIGRAMA, dedicată exclusiv catrenului epigramei, pe care Cincinat îl definea ca o morală cu concluzia în rime/ care dacă nu e bună/ are-o scuză în lungime. De fapt, cele mai multe epigrame, care se produceau, erau atît de proaste, atît de lipsite de spirit, încît puteau fi luate mai degrabă drept răvașe de plăcintă și nici atît”. Era perioada în care se publicau așa-zise epigrame fără sare și piper, și cînd, pentru a-și menține apariția, Revista EPIGRAMA găzduia tot felul de improvizații în patru versuri, încălcînd orice regulă prozodică, răfuieli, atacuri ad hominem – fapt ce a contribuit la concluzia lui G. Călinescu ,,Epigrama-i un strănut”.
Abundența epigramei pe piața literară nu scapă nici străinilor care ne vizitează țara, uimiți că această specie cunoaște o înflorire care nu se mai întîlnește la alte popoare cu tradiție în domeniu. N. Porsena (1892-1971), în lucrarea Regenerarea neamului românesc, Ed. Cugetarea, 1973, afirmă că ,,inteligența românului este vie, adaptabilă, de o comprehensiune facilă, îmbinînd fără nici un compromis claritatea: este prototipul raselor latine avînd ca atribut esențial seninătatea” (p. 23). În sprijinul afirmațiilor sale, îl citează pe filozoful german Hermann von Keyserling (1880-1946) care, în lucrarea ,,Analiza spectrală a Europei” (Das Spektrum Europas, 1928), încearcă să caracterizeze sufletul românului pe care l-a cunoscut cu ocazia periplului prin Europa și nu numai. Consideră că ,,între toți nefrancezii, românii posedă cel mai mare [mult] spirit (Esprit) în înțeles francez”. După ce descoperă la români spiritul Atenei – superior Romei, după el – și al ,,Parisului” adus prin filieră ateniană (Constantinopol), face următoarea apreciere care motivează înflorirea speciei literare în discuție: ,,Există încă în România o artă a epigramei care, din antichitate, nu mai înflorește nicăieri în lume. Poezia lirică este importantă pentru această țară, ca pentru nici o alta din țările moderne. Din trei români marcanți, unu trebuie să fie poet marcant”. Deci nu e de mirare că epigrama circulă în toate publicațiile.
În ziarul interbelic VESELIA, din Brăila (nr. din 2 octombrie 1939), se scrie: ,,Sîntem singura țară în care epigrama, această floare rară a spiritului, este cultivată într-un mod oarecum organizat”. Dar, după cum se știe, Revista EPIGRAMA publica multe improvizații care încălcau regulile prozodice sau avînd idei fade, ceea ce a contribuit, în mare măsură, la concluzia defavorabilă a lui G. Călinescu, în perioada în care scria Istoria literaturii române. În plus, se știe că manifesta intransigență față de imperfecțiunile prozodice. ,,Cum s-ar fi putut împăca
G. Călinescu – se întreabă Mircea Trifu (în eseul Epigrama-i un strănut?, prezentat în Clubul Epigra­miștilor Cincinat Pavelescu, 4 dec. 1984) – cu acele catrene șchioape care dominau lumea epigramei, mai ales cînd și conținutul lor era plat?” Mai mult, impresia dezagreabilă pe care i-au provocat-o asemenea producții, în anii în care lucra la Istoria literaturii române, e dublată de popularitatea pe care o crea Cincinat epigramei în cercurile în care juca rolul veșnicului sărbătorit, dar și de alte mecanisme interioare ale acestui produs literar, greu de descifrat de cei care-l resping. Nici alți critici literari nu au acordat atenție epigramei: fie au ignorat-o, fie au considerat-o improvizație sau ,,umor căznit”. Numai Șerban Cioculescu afirma, la apariția Antologiei, că epigrama e ,,jocul în care inteligența mustește ca șampania”. Atunci, el a fost o voce singulară, care nu se putea ridica deasupra criticului G. Călinescu, care considera că epigrama n-are legătură cu literatura: ,,Acest gen înflorește la banchetele politice, în anumite corpuri sociale [nelăudabile], unde, la un moment dat, se simte nevoia unei destinderi”. În ceea ce-i privește pe epigramiști, susține că aceștia nu se recrutează dintre scriitori, dintre oameni cu talent deosebit, ci dintre improvizatori. Cît de greu era să se clintească o afirmație ca aceasta, aparținînd unui critic de talia lui G. Călinescu, mai ales că împotriva argumentației lor, marele cărturar prezenta maculatura publicată sub denumirea de epigramă.
Epigramiștii au luat, totuși, o atitudine mult mai dură, care întrecea adesea tiparul unei dispute la nivel înalt. În 1939, cînd criticul lucra intens la Istoria literaturii, l-au atacat cu armele lor în Revista EPIGRAMA, care lansase concursul avînd ca temă afirmația lui G. Călinescu. Virgiliu Slăvescu scrie: ,,Epigrama, prin însăși substanța ei, este clasică. Înrudită cu sonetul prin anumite exigențe formale, ea rămîne una dintre cele mai dificile și mai meritorii realizări spirituale. Pe de altă parte, privită prin aspectul ei concis, lapidar, ea poate fi considerată ca un echivalent, în poezia satirică, al maximelor filozofice [al aforismelor]. De unde și caracterul ei pronunțat de gîndire al unora din catrenele cunoscute pînă azi”. Apoi, sesizînd direcția nouă a poeziei care se înnoiește sincronizîndu-se cu Apusul, precizează: ,,Să ne mai mirăm atunci că poeții și criticii moderni, în lupta lor împotriva vechilor tipare, au căutat să excludă epigrama din rîndurile genurilor literare? Evident, nu. Se cere pentru această artă, a catrenului satiric, să ai ceva de spus. Găunoșenia fanfară verbală a unora din poeții de astăzi rămîne stearpă în fața realizărilor de adevărată artă. Singurul patrimoniu artistic al acestora rămîne puterea superlativă a d-lui Călinescu care îi cultivă, în dauna altor genuri inaccesibile competenței sau înțelegerii sale” (EPIGRAMA, anul I, nr. 6, mai 1939, p. 16). După cum vedem, Slăvescu îl atacă fără menajamente pe cel care încă nu avea faima pe care o va dobîndi mai tîrziu – atît ca scriitor, cît și ca istoric și critic literar. În continuare, Slăvescu devine aproape zeflemitor, neiertîndu-l pe Călinescu pentru publicarea, în JURNALUL LITERAR, ,,în care apare din cînd în cînd cîte o epigramă... proastă”, a unei epigrame, semnată TOTO, care ,,contraface” o epigramă apărută în Revista EPIGRAMA. Aceasta ar fi, după Slăvescu, o dovadă că s-ar putea înșela în privința d-lui Călinescu, care ,,s-ar putea să plastroneze numai și să nu meargă atît de departe cu dezgustul pentru epigramă”. Iată ,,scrisoarea epigramatică” în cauză:
Domnule dilectol,
Vă log a publica cele de mai jos
Levista Epigrama a făcut
Concurs să dovedească
Că epigrama nu-i stlănut,
Ci tuse măgălească.
De fapt, judecînd după arta epigramei, această sextină nu constituie ,,cleptomanie”, cum scrie Slăvescu, ci o ripostă, o replică la altă sextină, folosind același ,,argument”, pe care-l întoarce împotriva emitentului. Iată epigrama ,,plagiată” publicată în EPIGRAMA nr.4, la 5 martie 1939:
,,Epigrama-i un strănut” –
George Călinescu dixit
,,E un strănut”, ai spus tu peremptoriu,
Un guturai, un lucru derizoriu...
Dar proza ta de-ar fi s-o definească
E o curată tuse măgărească.
Despre marele critic care, probabil, tratează nediferențiat întreaga producție epigramatică drept o improvizație de petreceri, flecușteț etc., Tudor Nedelcea pune punctul pe i în EPIGRAMA nr. 59/2012: ,,S-au iscat multe discuții pe marginea încadrării în literatură a epigramei. Recenzînd ANTOLOGIA EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI întocmită de A.C. Calotescu-Neicu și N. Crevedia, celebrul critic literar G. Călinescu consideră că epigrama nu poate fi încadrată în literatură. Îi răspunde Șt. Ivanovici-Terențiu în Revista EPIGRAMA, nr. 4/1940, cu articolul Este epigrama un gen literar? Și discuțiile au continuat și continuă pe această temă, deși semnatari de epigrame sînt nume celebre. Din punctul meu de vedere, epigrama este o specie literară cu trecut, prezent și, fără îndoială, viitor”.
(va urma)
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite