Lojele franceze au fost completate de reprezentanți ai nobilimii, burgheziei și parțial ai clerului catolic, care s-au opus absolutismului. Cu toate acestea, în diferite etape, regele Ludovic al XV-lea și mulți din anturajul său au aderat la masoni. Ludovic al XVI-lea nu aparținea ordinului, spre deosebire de cei doi frați ai săi, viitorii regi Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. Într-un cuvînt, francmasoneria, spre marea nemulțumire a Vaticanului, exista legal. În 1738, Papa Clement al XII-lea a publicat o lege care condamna ordinul și amenința cu excomunicarea catolicilor care îi aparțin. Franc­masonii au fost acuzați de erezie, precum și că s-au angajat în activități ilegale periculoase pentru „pacea” statelor. Condamnarea a fost confirmată în 1751 de Papa Benedict al XIV-lea. Cu toate acestea, francezii au ignorat aceste amenințări și numărul lojilor a continuat să crească.  

Fricțiunile din cadrul frater­nităților legate de problemele ri­tu­ale și de personalitatea condu­cătorilor au condus în 1773 la protestele majorității fraților în favoarea introducerii „democrației masonice”. Ei l-au ales ca lider pe tînărul, dar deja popularul verișor al lui lui Ludovic al XVI-lea, ducele Philippe de Chartres, și au creat centrul de guvernare al Marelui Est al Franței cu reorganizarea simultană a gradelor înalte, ritualuri și adoptarea de noi reglementări. O minoritate a francmasonilor, reprezentați în principal de stăpînii frățiilor pariziene, au condamnat astfel de măsuri și au păstrat Marea Lojă a Franței. Ambele centre funcționează pînă în prezent, iar primul centru a rămas întotdeauna predominant în ceea ce privește compoziția și influența.       

Esența reformelor a constat în înlocuirea Marilor Maeștri de-a lungul vieții cu aleși în mod regulat, ceea ce a marcat victoria nativilor celui de-al treilea domeniu asupra nobililor; s-au impus restricții la admiterea de ucenici de la vîrsta de 21 de ani, calfe de la 23 și maeștri de la 25, s-a înființat o trezorerie, doar cîteva dintre gradele superioare au fost recunoscute. Lojile feminine depindeau acum de cele ale bărbaților. Sora lui Philippe de Chartres, ducesa de Bourbon,  Mare Maestră a lojilor pentru femei, a fost înlocuită de o prietenă apropiată a reginei Marie Antoinette, prințesa de Lambal. Dacă în 1776 francmasoneria din Franța avea 30 de mii de membri în 300 de frății, în 1787 existau deja pînă la 40 de mii în 1.250 de loji cu o populație de 26 de milioane de oameni. Cea mai faimoasă este Loja pariziană a celor nouă surori, care a inclus mulți viitori lideri activi ai Revoluției - starețul Sieyes, Bayly, Petion, Brisson, Camille Desmoulins.

Introducerea masoneriei în structurile de stat din Germania a evoluat într-un mod diferit. Prima este considerată a fi Loja Absalom, fondată la Hamburg la 6 decembrie 1737, căreia i-a fost consacrat prințul moștenitor prusac, viitorul rege Frederic al II-lea. A contribuit la crearea la Berlin, în 1740, a lojei „Trei Globuri” și a altor frății care aveau un caracter aristocratic, cu excepția asociațiilor comercianților din Hamburg și Frankfurt. În frunte se aflau suveranul local sau anturajul lor. Masoneria germană s-a remarcat încă de la început prin ritualurile și reverența sa magnifică, dorința de a-i deosebi pe adepții săi de muritorii obișnuiți, de a se ridica la înălțimea inaccesibilă a cunoașterii „secrete”, de a învălui trecutul ordinului cu un „văl de mister impenetrabil” și de a amîna apariția sa cît mai mult posibil. Pe această bază, a început crearea de mituri active, crearea celor mai bizare legende și fantezii. Francmasonii germani erau angajați în științele oculte, în primul rînd alchimia. Acest lucru a fost, de asemenea, caracteristic sistemului adînc înrădăcinat al „ascultării stricte”.  

O altă imagine a fost observată în Portugalia, unde francmasoneria a fost aspru persecutată de autorități și de Biserica Catolică. În timpul ocupației franceze și engleze, ei și-au legalizat activitățile, deoarece intervenționiștii au patronat ordinul. În 1812, în Lisabona existau 12 confrerii și o Grand Lodge. La ascultarea știrilor despre evenimentele din Spania, unii dintre adepți au creat grupul Sanhedrion, care a jucat un rol major în Revoluția din 1820 și în accederea la putere a multor francmasoni. Ordinele feudale au fost abolite, Inchiziția a fost abolită, proprietatea bisericii a fost pusă în vînzare, iar regele Ioan al VI-lea a trebuit să guverneze pe baza Constituției. Adu­narea oficialilor aleși a adoptat o nouă Cartă pentru o organizație cu ritual francez, numită Marele Orient al Lusitaniei. Aproape simultan, mișcarea pentru independența colo­niilor spaniole și portugheze din America Latină – Brazilia, Mexic, Bolivia – a crescut, în principal, sub conducerea societăților secrete și a lojilor parțial masonice, care reflectau interesele ambigue ale anumitor straturi sociale și erau în dușmănie între ele. În 1822, mai mulți frați au format Marele Est al Braziliei, cu participarea unor susținători hotărîți ai independenței conduși de Ledo, care chiar au înclinat spre proclamarea unei republici.  

În Statele Unite, s-a dezvoltat un sistem masonic de 50 de mari loji, inclusiv loja din districtul Columbia, care a supraviețuit pînă în prezent. Spre deosebire de statele pe care le reprezintă, fiecare centru masonic s-a declarat suveran și independent, ceea ce a fost exprimat în respectarea propriilor tradiții și ritualuri.  

Cea mai mare lojă, ca număr și influență în prezent rămîne francmasoneria americană, formată din 50 de mari loji suverane pentru state, districtul Columbia și separat pentru celelalte – aproximativ 4 milioane de membri. Ramurile lor sînt împrăștiate în multe țări ale lumii, în special în America Latină și Canada. Activitatea găsește o manifestare vizibilă în sfera socială, deoarece toate frățiile au fonduri caritabile mari și „bugete de solidaritate”, ceea ce le permite să ajute adepții într-o situație dificilă să subvenționeze spitalele, cămine de bătrîni pentru frați și soțiile lor, universități, centre de cercetare medicală. O serie de asociații sînt angajate în activități internaționale.

Urmînd exemplul britanicilor, toate frățiile din Statele Unite își păstrează credința în Marele Arhitect al universului; aderarea la orice religie este o condiție prealabilă pentru inițiere. În loji, este interzis să se angajeze în discuții despre probleme economice, politice și religioase. Cu toate acestea, aceste discutii se desfășoară în cadrul așa-numitelor comitete de cercetare la fiecare dintre marile loji. Pentru a lua în considerare problemele comune, congresele naționale sînt convocate periodic, marii maeștri se întîlnesc anual pentru a face schimb de opinii. Natura acțiunilor și direcția deciziilor luate sînt ascunse. Nu este interzisă combinarea calității de membru al ordinii cu activitățile politice și de stat. 14 președinți au fost masoni, inclusiv F. Roosevelt, H. Truman, J. Ford. Potrivit presei, președintele american George W. Bush este, de asemenea, francmason și membru al lojii Skull and Bones, unde doar „elita aristocrației universitare” are acces.

În Italia, activitățile francmasonilor sînt strîns legate de mișcarea Carbonari. În știința occidentală, carbonarismul este adesea considerat unul dintre soiurile francmasoneriei, care se pare că datează din edictul Papei Pius VII din 13 august 1814, care a declarat ambele organizații ca fiind un singur întreg. Carbonari („mineri de cărbune”) au apărut în sudul Italiei încă din 1807-1808. Mulți oameni din această profesie erau implicați în arderea cărbunelui și vînzarea acestuia în magazine speciale. Fondatorii organizației din mica burghezie și-au numit celulele de bază Venta, menite să elibereze țara de opresiunea cuceritorilor francezi prin acțiuni active în masă, inclusiv revolte armate.

Liderii Carbonarii au revizuit radical Carta ordinii masonice, umplînd-o cu conținut nou. Venta consta doar din „discipoli” și „stăpîni”, iar trecerea de la un grad inferior la unul superior ar putea avea loc în cîteva zile. Inițierea în gradul întîi a fost organizată simplu: un candidat legat la ochi a jurat pe un pumnal „să-și asculte conducătorii, să protejeze patrioții și patria de dușmani”, apoi i s-a spus că unirea era condusă de o societate superioară ai cărei membri nu erau dezvăluiți. Un grup de frății dintr-o regiune erau subordonate sediilor-mamă din Napoli, Saler­no, Ancona, Alexandria și din alte orașe. Organizația a aplicat principiul subordonării ierarhice a membrilor Venta și s-a efectuat un control strict asupra respectării disciplinei. Tehnicile de conspirație împrumutate de la masoni au fost utilizate pe scară largă. Întrucît planurile luptei se bazau pe atragerea claselor inferioare urbane și a țărănimii, deosebite prin religiozitatea lor, au fost respectate dogmele bisericești ale închinării lui Christos în interpretarea catolică. Dumnezeu a fost declarat primul Carbonarius și patronul societății secrete. Dar ideea egalității naturale a oamenilor a ocupat un loc important în ideologie.

Fiind eterogen din punct de vedere social, Carbonarismul nu a fost unit nici măcar în perioada sa de glorie; Venta a fost divizată de conflicte între moderați și radicali. Primul a căutat doar o monarhie constituțională, cel de-al doilea a susținut răsturnarea puterii regale la Napoli și proclamarea unei republici.  

(va urma)

D.A.