Ordinul francmasonilor datează din 1717, cînd lojile din Londra au înființat o asociație de „frați” cu scopul unei reînnoiri pașnice a societății, bazată pe principiile toleranței religioase, respectului reciproc, egalității și respectării drepturilor omului.

Înainte de revoluție, suveranii noștri, din motive care vor deveni clare în viitor, tindeau spre catalogarea masoneriei drept un „club inofensiv”. În dicționarul enciclopedic al lui Brockhaus și Efron se spunea că francmasoneria „este pusă să înnobileze moral oamenii și să-i unească pe baza iubirii frățești, a egalității, a asistenței reciproce și a fidelității”. În același mod, Brockhaus-ul german din zilele noastre remarcă faptul că „fiecare francmason se angajează să lupte pentru adevăr, filantropie, autocritică și toleranță”, că toți au crezut întotdeauna în Dumnezeu și au fost „obligați să asculte autoritățile și legile țării lor”, că această mișcare a fost multă vreme răspîndită, peste tot în lume, dar nu este nicidecum „secretă”. Enciclopedia Britanică, numind francmasoneria „mai mult o artă decît o ordine”, explică faptul că, avînd ritualuri ascunse, este „o societate cu secrete, dar nu o societate secretă”.

Cu toate acestea, mulți aveau o părere diferită despre acest club bine intenționat. Vorbind alegă­torilor în 20 septembrie 1876, prim-ministrul britanic Disraeli a spus: „Guvernele secolului nostru se ocupă nu numai cu alte guverne, ci și cu societățile secrete, care pînă în prezent sînt capabile să anuleze orice acorduri. Ele își au agenții peste tot, fără a ezita să recurgă la crimă și capabile, dacă este nevoie, să provoace sacrificări în masă”. Un contemporan al lui Disraeli, șeful Bisericii Catolice din Anglia, Cardinalul Manning, s-a exprimat la fel de clar un an mai tîrziu: „Împărații, regii sau alți conducători nu controlează cursul evenimentelor. Există ceva care stă deasupra lor și în spatele lor și își va arăta fața în momentul în care armatele din întreaga Europă se vor afla implicate într-un uriaș război. O revoluție care operează în secret în subteran va găsi acest moment potrivit”. Rostite cu 40 de ani înainte de primul Război Mondial, aceste cuvinte par să merite atenția și astăzi.   Șefii Bisericii Catolice, de la Papa Clement al XII-lea în 1738, la Leon al XIII-lea în 1902, au caracterizat francmasoneria ca o sectă care luptă împotriva lui Dumnezeu, acționînd cu scopul de a submina religia, a distruge creștinismul, și care dezintegrează ordinea de stat și socială din întreaga lume: „Această sectă este satanică, propovăduind o doctrină care laudă căderea lui Lucifer”.  

De obicei, masonii se adunau pentru a-și discuta afacerile în camere speciale, întîlniri animate de un ritual. Pe măsură ce lucrările majore de construcție au încetat, reprezentanții clerului protestant, comercianții, antreprenorii și oamenii cu profesii libere au început să se alăture lojilor. După ce și-a început activitatea în Evul Mediu ca asociații meșteșugărești (de unde și numele – francmasonerie), din Secolul al XVIII-lea devine un sistem întreg. Persoanele din toate religiile care împărtășeau principii religioase comune au fost acceptate acolo pentru a insufla moralitatea ridicată și pentru a se angaja în opere de caritate prin alegorii și simboluri asociate artei de a construi. Ordinul a luat imediat partea burgheziei în lupta împotriva feudalismului și a Bisericii Catolice în numele umanismului, a valorilor umane fundamentale, care au dat inițial francmasoneriei un caracter progresist. Trebuie remarcată apropierea punctelor de vedere ale reprezentanților săi față de curentele ideologice și politice ale Iluminismului, fondatorii cărora au formulat cereri pentru eliminarea monarhiei absolute și introducerea stăpînirii republicane. Specificitatea ordinului a fost exprimată parțial în forma aproape necunoscută de unire a membrilor în cercuri închise (loji) cu ramuri în multe state, în originalitatea ritualurilor interne și a tipurilor de acțiuni cu utilizarea simbolismului, reprezentînd o simbioză complexă a misterelor antice din Occident și Orient, credințele evreilor și ale sectelor creștine timpurii.  

Din dragoste pentru libertatea francmasoneriei, zvonurile s-au răspîndit rapid prin știri despre secretele sale adevărate și imaginare, în special în domeniul cunoașterii laturilor ascunse ale naturii și, cu ajutorul științelor oculte, au atras în loji oameni cu diferite stări de proprietate, poziție în societate și credințe religioase. Nobilii cu titlu comunicau cu ușurință cu oamenii obișnuiți sau chiar cu slujitorii, prelații bisericii au schimbat opinii cu oameni de știință, scriitori și poeți. S-a dovedit a fi o aparență a unui club democratic care a răspuns, împreună cu nevoile spirituale, la dorința de a aduce beneficii sociale. Din motive socio-economice, rolul creștinismului de la începutul Secolului al XVIII-lea a fost oarecum slăbit. În fața numeroaselor schisme, a apariției ereziilor și a sectelor, a succesului ateismului latent, bisericile oficiale nu au putut domina complet mintea oamenilor. Iar guvernele aveau o nevoie extremă de întărire a instituțiilor spirituale prin forme neconfesionale. „Masoneria este una dintre mișcările mistice morale și religioase ale societății burgheze. Nu era o biserică, dar încă nu era nici un partid - așa a fost francmasoneria cînd a apărut la începutul Secolului al XVIII-lea. Cultul, dogmatismul, ritualul erau în continuare legate de biserică. Dorința de a influența politica prin promovarea fraților săi în diferite părți ale aparatului de stat, prin unele caracteristici ale organizației, prin discuțiile tradiționale, anticipa multe caracteristici ale unui partid politic. ,,Aici, esența ordinii masonilor liberi este corectă, deși nu este dezvăluită complet. dar nu constituie încă un partid”. Aceasta era o caracteristică a masoneriei la începutul Secolului al XVIII-lea.

În Anglia, apariția francmasoneriei s-a datorat unui număr de motive. După revoluția din Secolul al XVII-lea, după restabilirea monarhiei, noua dinastie hanoveriană a abandonat conducerea nelimitată a țării în favoarea marii burghezii și s-a resemnat puterii parlamentului. S-a ajuns la un compromis pe baza unei alianțe a comercianților bogați cu noua nobilime și o parte a aristocrației reprezentate de partidul Whig. Capitala engleză avea nevoie de noi forme de dominație.

Francmasoneria este folosită ca mijloc de răspîndire a influenței britanice în lume și opoziție față de tendințele burgheze radicale din societate. Așadar, pe 24 iunie 1717, ziua Sfîntului Ioan Botezătorul, patru loji londoneze au creat prima Grand Lodge din lume, a cărei influență s-a extins pînă la capitala Marii Britanii și a zonei înconjurătoare. Nobilul E. Sayer a devenit marele său maestru, iar tîmplarul J. Lemball a devenit adjunctul acestuia. Toți oficialii lojei au fost realeși anual. În curînd, a început să fie condusă doar de persoane de origine nobilă: J.D. Desagulier, contele de Montague și prinții din Țara Galilor. Astfel, frățiile meșteșugărești au devenit o organizație de clasă mijlocie care dorea să fie condusă de aristocrați. Această tendință, caracteristică britanicilor, continuă pînă în prezent.  

Principalul document al francmasoneriei este considerat în continuare „Cartea Constituțiilor”, scrisă de pastorul J. Andersock, unul dintre liderii de marcă ai ordinului din Anglia, aprobat în 1723. Se deschide cu secțiunea „Despre Dumnezeu și religie”, care spune că adeptul ordinului „își datorează chemarea de a asculta legea morală și, dacă înțelege bine acest lucru, nu va fi nici un negator al lui Dumnezeu, nici un dezmierdător fără Dumnezeu”. Următoarea secțiune a fost intitulată „Despre puterea civilă, supremă și subordonată”. Aici se menționează: „Un zidar, indiferent unde trăiește și lucrează, este un cetățean pașnic al autorităților civile și nu trebuie să se amestece niciodată în conspirații împotriva păcii și bunăstării poporului, încălcîndu-și îndatoririle față de autorități”. Această prevedere a fost menită să dovedească loialitatea francmasonilor față de stat și legile acestuia.

(va urma)

D.A.