Fragmente de amintiri despre Mihai Eminescu
  • 10-01-2022
  • 0 Comentarii
  • 123
  • 0

Pe 15 ianuarie se împlinesc 172 ani de la nașterea celui pe care Dumnezeu l-a sorbit ,,din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Îl regăsim pe Mihai Eminescu în tot ceea ce ne definește ca români, fiindcă el a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida, dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc.
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Așa îl descria I.L. Caragiale pe Eminescu, iar aceasta este imaginea pe care o păstrăm noi, românii, despre poet, mîndri și recunoscători că ne-a fost hărăzit să fim plămădiți din acelaşi neam cu el. Și tot marele dramaturg scria: ,,Am cunoscut foarte de aproape un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și cea mai înaltă fanezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult. De felul lui mîndru, el fugea de onoruri, știindu-le cîte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prieteni, foarte puțini, pe care-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea – darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, care se tot vîră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și care nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicînd acordat! Laudele acelora îi inspirau de-a-dreptul «dezgust»” (,,Ironie”).
La rîndul său, prozatorul Ioan Slavici, l-a evocat pe Eminescu - pe care îl considera ca fiindu-i un ,,maestru”, referindu-se probabil la gîndirea acestuia, la ,,limba ca un murmur” și la chipul poetului romantic ,,cu ochi visători și mărunți”- în capitolul ,,Eminescu-Omul”, din ,,Amintiri”. Pînă la consacrarea viitoarei prietenii literare, pașii lor s-au intersectat atît în domeniul literar, cît și pe cărări de viață. ,,El niciodată nu s-a plîns de neajunsurile propriei sale vieți și niciodată nu a dat pe față bucuria izvorîtă din propriile sale mulțumiri, scrie Slavici. Flămînd, zdrențuit, lipsit de adăpost și răbdînd de ger, el era același om senin și veșnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de gijă era deci numai pentru alții, care după părerea lui nu puteau să găsească în sine înșiși mîngîierea pe care o găsea el pierzîndu-se în privirea lumii ce-l înconjura. «Nenorocirea cea mare a vieții – ziea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strîmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie și să fii nevoit a căuta afară din tine compensațiuni pentru munca grea a viețuirii». Lui nu-i trebuiau nici bogății, nici pozițiune, nici trecere în societate, căci se simțea fericit și fără de ele, și din acest simțămînt de fericire individual pornea mila lui către cei mulți și nemărginitul lui dispreț față de cei ce-și petrec viața în flecării ori sporesc durerile omenești. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, și noi, care-l știm în toate amănuntele vieții lui, am rămas adeseori uimiți de firea lui îngăduitoare față cu cei ce se făceau vrednici de a fi urîți. Disprețul lui se vedea însă pe față fără de nici o teamă, și adeseori și fără de milă, și mai ales aceasta făcea pe mulți să se ferească de dînsul”.
Un alt mare scriitor contemporan cu Eminescu, Alexandru Vlahuță, care a fost un prieten fidel și nedezmințit al neînțelesului poet, ne-a lăsat și el o serie de mărturii, în lucrarea sa, ,,Amintiri despre Eminescu”.
Vlahuţă mărturisește că, fiind pasionat de poezia tînărului Eminescu, îşi dorea cu ardoare să îl cunoască şi să poată vorbi cu el. Dorința i-a fost îndeplinită cînd un prieten apropiat al amîndurora le-a făcut cunoştinţă. Iar scriitorul a notat impresia primei întîlniri cu Eminescu în cuvinte nespus de calde: „Sînt zece ani de cînd am fost pentru prima oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podul Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad pătată de cerneală, cărţi multe, ticsite pe nouă poliţi mari ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pămînt într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, îmbrăcat într-un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tînăr, frumos şi blînd, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gînduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă“. Au devenit din acea după-amiază prieteni nedespărţiţi, încercînd, atît cît le permitea timpul, să ia masa împreună şi să îşi împărtăşească planurile literare. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată. „Figura lui Eminescu îmbrăca acea expresie de tristeţe vagă - umbra acelui apus dureros al cunoştinţei care-i dădea în momentul acela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După cîteva minute de tăcere, îşi împreună mîinile şi, ridicîndu-şi aiurit ochii în sus, oftă din adînc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfîşietor: «Of, Doamne, Doamne!». Era în acest suspin al lui şi în aceste cuvinte sinteza întregii lui vieţi. M-a podidit plînsul şi am plecat. De atunci nu l-am mai putut vedea...“ („Curentul Eminescu“, 293). Cuvintele lui Alexandru Vlahuţă sînt cele ale unui prieten apropiat. El a rămas printre puţinii care s-au îngrijit de soarta poetului după ce acesta a fost internat în ospiciu.
,,Uitarea este un început de ruină“, spunea Vlahuță, iar cuvintele sale capătă o adîncă rezonanță, privite prin prisma vremurilor pe care le trăim azi: ,,Distrugerea unui neam prin dispariţie lentă sînt procesele amintirii neexersate şi neutilizate. Dacă nimeni nu suscită istoria şi trecutul unei patrii, acea patrie ajunge în curînd o necunoscută scufundată în negura timpului”. De aceea sîntem datori să ni-l readucem veșnic în memorie pe Mihai Eminescu, pentru că oameni ca el ,,răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor”.
R.M.


Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite