Nu sînt şi n-am fost cadru al Armatei, nu sînt specialistă în aeronautică sau paraşutism şi nici „pregătire istoriografică în speţa interbelică” nu am, dar pun în slujba reprezentantelor de seamă ale acestor domenii condeiul meu (încă netocit!) pentru a readuce, în memoria contemporanilor, chipuri de eroine care au brăzdat, cu trupul şi cu sufletul, cerul şi văzduhul Ţării noastre binecuvîntate de Dumnezeu cu diversitate de relief şi bogăţii, cu oameni harnici, iubitori de glie şi de credință strămoșească.
Atragerea mea spre branşa „vulturilor aerului” s-a datorat celui mai mic frate al meu – Aurel-Tudor Stângă (ultimul din cei 7 copii ai părinţilor mei) ajuns şi el, anul acesta, octogenar. A făcut armata la Buzău, la paraşutişti. Pe vremuri, cînd volanul maşinii parcă făcea parte din fiinţa mea, am fost cu el în vizită la marele său şef – generalul Grigore Baştan (1922-1983), un nume de referinţă al paraşutismului românesc. Apoi, la o întîlnire la Clubul paraşutiştilor, am cunoscut-o pe fiica acestuia, Valentina Baştan. Momentul cel mai important a fost cînd „Diva paraşutista”, adică Pârvu, mi-a făcut cunoştinţă cu doamna Florica Ioniţă, care m-a atras la la întîlnirile de la „Calise” unde, la sfîrşit de lună, se adună membrii A.R.P.I.A. (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii), condusă de domnul Comandor Popa Alexandru, dăruit total activităţii neîntrerupte a acestei asociaţii. Dumnealui îi datorez îndemnul de a-mi pune condeiul în slujba acelor ființe temerare, care au învins fizicul de femeie şi concepţiile care le ţineau la cratiţă şi „la pat”, cutezînd să brăzdeze văzduhul cu avionul şi/sau cu paraşuta.
Ca longevivă şi, ca reprezentantă a acelora care dau viaţă pe pămînt, că vorba aia, aşa cum v-am mai spus – Miraculosul ou de aur,/ Mai important decît atomul,/ Nu-i cel imens de dinozaur,/ E-ovulul care naşte omul... –, chiar dacă nu „descifrez profilul puternic de apartenenţă şi totodată dependenţă în spaţiu” (după expresia domnului V. Zarzără) ale acestor eroine (că toate sînt eroine!), încerc să le pătrund în spaţiul înalt al sufletului, în curajul, în ambiţia lor de entităţi umane care şi-au pus întreaga fiinţă în realizarea visului pentru care au fost născute.
Multe dintre aceste eroine ale neamului – aviatoare sau paraşutiste –, din lipsă de documetare şi, de ce nu?, de popularizare, se zbat şi azi între istorie şi legendă, între vis şi realitate, dar aceasta nu înseamnă că e cazul să le abandonăm, adîncindu-le în uitare: spunem azi ce ştim, ce am aflat din sursele pe care le-am avut la îndemînă sau am reuşit să le procurăm, cu speranţa că, pe viitor, vor apărea alte dovezi de la cercetătorii specializaţi în domeniu, iubitori de adevăr şi de ţară. Şi cum să nu scrii despre o „vulturiţă a aerului” care încă ne priveşte în ochi şi ne întinde mîna cu un zîmbet abia ghicit pe faţa care poartă semnele a peste nouă decenii de viaţă? Am avut cinstea s-o cunosc, să mi se destăinuie, la şedinţele organizate de ARPIA, în localul cu sală de festivităţi „Calise”, din apropiere de Podul Cotroceni. Este doamna Florica Ioniţă, al cărei nume l-am amintit mai sus şi care îi declara lui Tudor Călin Zarojanu (Ziarul LUMINA, 17 iulie 2020): „Dumnezeu m-a chemat către El să mă vadă mai sus puţin!”. A zburat cu paraşuta, a fost pilot de planoare şi de avioane, instructor de paraşutism şi prima femeie şef de trafic aerian din România. Acum doi ani, cînd a-mplinit 90 de ani, Mariana Iancu a scris în ADEVĂRUL (22 iulie 2020) un articol emoționant, intitulat „Povestea tristă a primei femei paraşutist de după război: pensie de 1.600 de lei şi locuinţă cu chirie”. Dar doamna Florica Ioniţă are un fond genetic optimist. Se descurcă greu, e sprijinită uneori de prieteni şi de diverse instituţii, de asociaţia de profil (ARPIA) şi participă la întrunirile lunare „de la Calise”. Acolo am stat alături, pe 14 decembrie 2021 şi apoi în iunie 2022, cînd a fost sărbătorită, la Centenar, Smaranda Brăescu, în prezenţa multor generali (mi-amintesc de cel care în curînd va atinge suta de ani – scriitorul Gl. Radu Theodoru – şi de Gl. Ionel Cantargiu) şi a celui care a brăzdat cosmosul, Dumitru Prunariu – om de o modestie rar întîlnită.
Dacă am intra în amănunte, redînd viaţa, devenirea, activitatea Floricăi Ioniţă, ne-ar trebui multe pagini de carte. Vom încerca să-i creionăm portretul, subliniind aspectele importante ale vieţii şi existenţei sale, reușitele deosebite la care, pînă în epoca modernă, femeile nu aveau acces.
S-a născut la 15 iulie 1930 în Cotmeana, judeţul Argeş. De fapt, copilăria şi-a petrecut-o în Cadrilater, la Bazargic, unde tatăl său, cadru militar, a fost detaşat. Aici, viitoarea aviatoare a cunoscut, de mică, etnia turcă. „Româna o vorbeam în casă – mărturiseşte dumneaei – dar limba folosită în afara casei a fost turca”. Familia s-a mutat la Bucureşti şi, aici, văzînd o doamnă în uniformă de aviator, s-a aprins, ca o chemare de la Dumnezeu, luminiţa zborului pentru care era hărăzită, marcîndu-i destinul.
În 1948, după terminarea liceului, s-a înscris la Şcoala de Pilotaj pentru avioane cu motor. Cînd a văzut-o, instructorul de zbor a exclamat: „Iat-o pe Smărăndiţa noastră!”, cu gîndul la Smaranda Brăescu. Avea codiţe ca ea, ochi expresivi ca ea, doar că era puţin mai bruneţică. A absolvit cursurile urmate sub îndrumarea instructorului Dumitru Domnişan, obţinînd brevetul mult dorit.
Primul ei zbor, realizat în ziua în care împlinea 18 ani, i-a rămas întipărit în minte: „Am zburat cu un Klemm de pe Clinceni, aparat mai performant, cu parbriz în faţă. Eram legată în centuri şi aveam cască pe cap. Eram doar eu, cerul, avionul şi Dumnezeu”.
Şi urcuşul ei nu s-a oprit aici. În acelaşi an, 1951, şi-a luat, la Iaşi, brevetul de pilot de planor. Cu paraşutismul însă a fost mai greu, că sovieticii nu erau de acord să înfiinţăm o şcoală de acest profil. „De ce vreţi voi o astfel de şcoală? – întrebau ei, şi li se răspundea: „Vrem şi noi, ca şi tovarăşii sovietici, ce, ei nu au paraşutism?”. Permisiunea a fost dată după trei ani. Totuşi, Florica Ioniţă n-a fost admisă pentru că i s-a găsit tensiunea arterială scăzută. Ulterior s-a constatat că tensiometrul era defect, dar era prea tîrziu. S-a înscris, după aceea, la Şcoala de Paraşutism Sportiv, absolvind-o ca şefă de promoţie, fiind prima femeie din România care a sărit cu paraşuta după al doilea război mondial. Apoi şi-a înălţat destinul odată cu zborul. După ce a reuşit să execute întreaga gamă de acrobaţie aeriană, a participat, în premieră, la un miting de aviaţie de la Constanţa, unde s-a aflat la manşa unui Zlin-22, într-o formaţie exclusiv feminină. „În 1956, am fost într-o formaţie de fete şi am făcut viraje deasupra mării” – povesteşte aviatoarea noastră. A realizat apoi altă performanţă: a zburat cu un avion care, în loc de roţi, avea montate schiuri, pentru a permite aterizarea pe solul cu zăpadă şi gheaţă.
După ce s-a retras la sol, a devenit prima femeie din România şef de trafic aerian. „Răspundeam de plecarea avioanelor, de aterizare, de documentele de zbor. Eu făceam programarea pentru zbor, prin serviciul special al Armatei, altfel avionul nu avea voie să se ridice de la sol” (în interviul dat Marianei Iancu).
A ieşit la pensie la vîrsta de 56 de ani, după o continuă muncă la TAROM (care, în prima parte a „comunismului” românesc, se numea Transporturi Aeriene Româno-Sovietice). A lucrat şi pentru Crucea Roşie: paraşuta şi medicamente, zbura să ia un bolnav sau să ducă un medic la un bolnav. A locuit într-un apartament în centrul Bucureştiului (Piaţa Romană), pe care a reuşit să-l cumpere conform Legii 112/1955. „După ce sora mea şi mama au murit la un interval foarte scurt, am suferit o depresie şi nu am mai putut plăti ratele pe şase luni” – povesteşte aviatoarea (Cf. ADEVĂRUL, 22 iulie 2020). Şi ziarista Mariana Iancu scrie mai departe: casa i-a fost scoasă la licitaţie, deşi făcuseră, împreună cu soţul, transformări, îmbunătăţiri, e vîndută cu 30.000 de euro şi ei i se dau doar 26.000 lei. Au dat-o afară, au pus lacătul la uşă, şi i-au luat tot. Acum locuieşte cu chirie într-o garsonieră pe care a găsit-o într-un anunţ la ziar. În 2020 avea o pensie de 16.000 lei şi plătea 200 de euro chirie, plus întreţinere, care iarna depăşeşte 450 lei, lumină, medicamente etc. „M-au mai ajutat cei de la Primărie şi alte cîteva persoane, cu sume mici”, mărturisea Florica Ioniță.
O atenţie deosebită i-a acordat-o Centrul pentru Seniori al Municipiului Bucureşti, preşedinta Alexandra Dobre dînd dovada de interes şi multă omenie. A fost sărbătorită la împlinirea a 90 de ani de viaţă şi 70 de ani de la obţinerea brevetului de paraşutist. Primarul general de atunci, Gabriela Firea, i-a oferit, din partea Primăriei, o Plachetă Onorifică. Subliniem încă un lucru care ne impresionează: la asemenea aniversări, e prezent şi cel care s-a înălţat dincolo de nori, brăzdînd cosmosul, adică nemuritorul român Dumitru Prunariu – un om extrem sociabil, comunicativ, lucru de admirat la o asemenea personalitate.
În acest an, „Anul Smarandei Brăescu”, Florica Ioniţă a fost sărbătorită, la 92 de ani, de ARPIA şi de Centrul pentru Seniori, în frunte cu aceeaşi doamnă Alexandra Dobre. N-au uitat de ziua sa de naştere nici cei din fruntea Asociaţiei Veteranilor de Război. A avut loc şi sărbătorirea Aviaţiei Române, la 20 Iulie, de ziua Sfîntului Ilie – considerat ocrotitor al aviatorilor. Cu acest prilej, la Statuia Aviatorilor din capitală a avut loc o manifestare grandioasă, cu multă lume, coroane de flori, distincţii, de față fiind şi reprezentanţi de elită ai Armatei noastre: alături de neobositul organizator, preşedinte al ARPIA – comandorul Alexandru Popa, au fost prezenți şi patru generali (pe care-i ştiu şi eu): Mircea Chelaru, Iosif Rus, Ionel Cantaragiu şi scriitorul Radu Theodoru.
Vă fac cunoscută convingerea acestei reprezentante a aviaţiei româneşti, strănepoată de Protopop, născută și crescută în spiritul religiei creștin-ortodoxe: „Credinţa în Dumnezeu m-a ţinut pe mine în picioare! Nu se poate fără asta! Eu sînt botezată la Mînăstirea Cotmeana. Cînd eram acolo sus, mă simţeam mai aproape de Dumnezeu” (Tudor Călin Zarojanu, Ziarul LUMINA, 17 iulie 2020). În încheiere, îi spunem şi noi, din inimă: La mulţi ani!, doamnă Florica Ioniţă, vă dorim să depăşiţi suta! Împreună cu aceste urări, vă închinăm poezia
Unui aviator în retragere
Pe ceru-albastru-n şi lung şi-n lat,
Cu aripi proprii ai zburat,
Ai mîngîiat cu palma cerul
Şi te-a pătruns adînc misterul

Mai ieri, ţineai de sfoară zmeul,
Apoi, cu mîna curcubeul
Făceai din el, precum poeţii
Chiar leagănul de dor al vieţii

Şi-acum, în gînd, mai zbori spre stele
S-aduci şi luna dintre ele,
S-o prinzi ca vise noi să cearnă
În vîrful pomului de iarnă

Azi tinerele talentate
Ascultă fapte minunate
În care tu, plutind pe-un nor,
Te simţi, din nou, aviator.
Dr. ELIS RÂPEANU