Flori de jertfă (II)
  • 10-01-2022
  • 0 Comentarii
  • 245
  • 1

– despre eroismul, jalea şi speranţa martirilor români din cel de-al II-lea război mondial,
aşa cum se oglindesc ele în folclorul epocii –


O imprecaţie întîlnită în mai multe perioade istorice şi reluată într-o formă adaptată de recruţii din preajma celui de-al II-lea război mondial dă glas întregii nenorociri a românului, care e silit să-şi lase plugul în brazdă şi tot rostul paşnic pentru a intra în foc: „Cine-a făcut cătănia/ Să-l mănînce sărăcia/ Caluʼ lui să nu se-nhame/ La duşmani să taie lemne/ Vaca lui să nu se mulgă/ La duşmani să fie slugă/ Urma mea să mi-o ajungă/ Să îmbie cerşind prin porţi/ Pîn’ i-o trece os prin os“. Găsim şi o replică maramureşană, care, de bună seamă, a petrecut lungile zile şi nopţi ale celor dragi de acasă: „Cine doreşte război/ Face-s-ar lemn și puhoi/ Să îl mîie puhoiu/ Să n-ajungă războiu/ Că războiul dacă vine/ N-are să ne fie bine/ Să ne ieie-un tată dulce/ Să-l ducă pe munţi cu piatră/ Să nu-l vedem niciodată/ Dacă tata ar pleca/ N-are cine ne ara/ Ca pămîntul să rodească”. Un întreg tratat asu­pra preliminariilor marii conflagraţii, a sfărîmării liniştii familiale şi planetare pare a fi condensat în cîteva rînduri în care, pe spaţii mici, rapsodul militar trece cu mă­iestrie de la scenele de jale asemănătoare răstignirii, la mînuirea blestemului: „S-a sunat mobilizarea/ Credeam că e concentrarea/ Trenuʼ vine şuierînd/ Şi soldaţii chiuind/ Şi măicuţele plîngînd/ Şi copilaşii strigînd/ Şi mîndrele blestemînd:/ Hiclere, n-ai avea parte/ De luminare la moarte/ Dă colac şi lumînare/ C-ai pus ţările-n mişcare!”. Reţine atenţia la acest blestem, pe care îl regăsim, în variante oarecum asemănătoare, adresat şi altor tirani ai istoriei, tocmai particularitatea pronunţiei: românul simplu nu zice Hitler, ci Hicler, care vine de la străvechiul „hiclenie” (înaltă trădare), consemnat şi sancţionat ca atare şi în sinteza de drept consuetudinal şi byzantin care a privegheat jurisdicţia ţărilor române vreme de sute de ani. Adaptări ale unor nume de circulaţie de-a lungul timpului, cu care românii intrau în contact, într-un fel sau altul, găsim în diferite perioade: Napoleon devenise Bună-parte („Bună-parte nu-i departe/ Vine să facă dreptate”), pe vremea cînd românii mai credeau în primul consul şi în dorinţa lui de a elibera popoarele, neştiind de planurile sale reale de a-i abandona şi tîrgui la Tilsit şi Erfurt; mai apoi, generalul Berthelot, din primul război mondial, era numit Burtălău etc. Pentru lumea de sonuri melodioase a limbii româneşti, care deformase (uneori cu ironie) chiar nume franceze, era limpede că Hitler se arăta şi mai greu de pronunţat; cel puţin tot atît de greu cum ar fi fost pentru înşişi germanii săi numele de Schikelgruber, purtat de tatăl viitorului dictator, pînă aproape de naşterea acestuia, în 1889; un istoric american chiar observa că fără această schimbare de nume, poate că istoria lumii ar fi arătat altfel, întrucît poporul german nu şi-ar fi ales ca lider un personaj pe care să fie silit a-l saluta cu apelati­vul imposibil: Heil Schikelgruber! Asta aduce, fireşte, cu povestea despre nasul Cleopatrei şi după război mulţi umorişti se-arată. Oricum, revenind la versurile citate se poate spune că flagelîndu-l pe Hitler, ţăranul român cel fără de şcoală se afla, în ordinea morală a lucrurilor, mai presus de Nae lonescu, Ezra Pound, Gabrielle D’Annunzio, Giovanni Gentile şi alţi oameni care au glorificat templul hitlerismului fără a-şi da seama că el va deveni un eşafod pentru 50 de milioane de victime.
Într-un dialog al „stării de dor” (după expresia lui Lucian Blaga) soldatul şi mîndra îşi adresează, întreţinînd parcă un schimb telepatic peste liniile frontului, misive înflăcărate; ei doi se profilează astfel pe cerul întunecat al războiului precum cuplul etern al iubirii, nedespărţit de viscolirea vremurilor sau de moartea pînditoare. O etică imaculată de zăpadă a mieilor, de inişte albastră tulburată de vînt, un duh maiestuos de „Cîntarea cîntărilor” exală din această invocaţie feminină. Aidoma unei Solveig din Carpaţi, tînăra fată încremeneşte într-o icoană a aştep­tării, parafrazînd şi prelungind cu experienţa personală motivul din cunoscutul recitativ „Bădişor depărtişor/ Nu-mi trimite-atîta dor/ Trimite-mi mai puţintel/ Şi vină şi tu cu el!...”. Luptătorul, în rarele lui momente de odihnă, ,,scrie” puţin, uneori numai notaţii fugare, sugestii sau impresii, cum este acest catren: „Scumpii mei fiu şi so­ţie/ Pot să scriu cu bucurie/ Că din mila lui Christos/ Eu mă aflu sănătos.” – ceea ce ne duce cu gîndul la miezul argintat şi eteric ca roua din „Scrisoarea III” de Eminescu: „Că, mulţumind lui Christos/ Te sărut, Doamnă, frumos/”. Aceeaşi milă a divinităţii („cine speră minuni, să-şi întă­rească credinţa”, scria Goethe în „Faust”) e invocată şi de voievod, şi de plugar, şi de soldatul care îi ilustrează pe amîndoi. La fel cum se întîmplă în acest acord final dintr-o înştiinţare către casă: „Foaie verde cucuruz/ Multe-aş mai avea de spus/ Dar n-am timp ca să le scriu/ Şi-aştept numai ca să viu/ Cu mila lui Dumnezeu/ Îndă­răt în satul meu”. De aici şi pînă la blestemul zguduitor săgetat către autorul principal al dezastrelor, Hitler, nu mai este decît un pas. În acest fel, se poate spune că îna­inte de întoarcerea armelor propriu-zise, la 23 August 1944, românii întorseseră armele sufletului împotriva fas­cismului, inima lor bătînd în consens cu inima umanităţii progresiste: „Ne-a luat Hitler la război/ Lua-i-ar ochii amîndoi/ Să meargă din poartă-n poartă/ Să-şi cerşească de hrană/ Să vie să-i dăm pomană/ Să-i dăm praful dru­mului/ Şi tîrîşul şarpelui.../ Foaie verde-a murele/ Hitlere, nebunule/ Cînd ţi-o fi mai dor de soare/ Să te văd la închisoare/ Fiare-n mînă şi-n picioare/ Fiarele să-ţi ruginească/ Oasele să-ţi putrezească/ Iar de-o fi şi s-o-ndura/ Dumnezeu de-a te ierta/ Să-ţi răsară soarele/ Să-ţi usuce rănile/ Să se-adune ciorile/ De prin toate ţările/ Să-ţi strîngă oscioarele/ Să-ţi cînte prohoadele/ Prin toate noroadele!”. Toată ura strînsă în veacuri de participare la viaţa istorică se condensează aici: exerci­ţiile erau făcute mai înainte cu un Hangerliu (a cărui iarnă cumplită românii împovăraţi de biruri n-au uitat-o generaţii de-a rîndul), cu un Mavrogheni (numit „poznă a firii” de Ienăchiţă Văcărescu), cu grofii maghiari ai Ardealului şi chivără trupelor de ocupaţie din anumite răstimpuri blestemate, cu lăcomia turcească şi şiretenia fanarioţilor, cu arendaşii străini de interesele neamului, care au iritat mulţimile de ţărani pînă le-au făcut să izbucnească, la 1907. La mileniul de supremaţie visat de Hitler, românii răspund cu otrava unui mileniu de ură şi boicot împotriva tuturor samavolniciilor şi aventurierilor care le-au păl­muit obrazul şi le-au jefuit bruma de agoniseală!
În vremea aceasta, nici cei rămaşi acasă nu aveau pace: bombardamentele crîncene asupra oraşelor Româ­niei, declanşate în mod nejustificat de forţele aeriene en­gleze şi americane, făceau victime în rîndul populaţiei civile, distrugeau bunuri şi valori de preţ pe care civilizaţia noastră le regretă şi astăzi. În felul acesta România, mai ales Capitala ei, a izbutit performanţa de a fi bombardată atît de aliaţi cît şi, mai apoi, de germani. Iar distrugerea monumentelor, a operelor de artă, a sondelor de petrol nu s-a îndepărtat prea mult de barbaria cu care, după 1453, turcii dădeau foc icoanelor byzantine pentru a-şi fierbe carne la vîlvătaia lor... În prima fază, au fost lansate numai manifeste de avertizare, în limba română. Printre fi­lele unei cărţi achiziţionate recent, am descoperit un fragment dintr-un astfel de „fluturaş”, tipărit pe ambele părţi, purtînd precizarea finală: „Lansat de Aviaţia Regală Britanică şi Aviaţia Armatei Statelor Unite”. În fond, cele scrise acolo erau lucruri adevărate, gîndite şi de milioanele de români. Nu de la englezi şi americani trebuia să aflăm noi ceea ce ştiam demult şi ceea ce Partidul Comunist afirmase încă de la intrarea noastră în război. Totuşi, pentru creionarea momentului, spicuim cîteva astfel de sloganuri ce cădeau din văzduh peste o populaţie înnebunită de spaime, care aştepta nu sfaturi, ci alimente şi sprijin concret: „Ajutorul dat de România Germaniei va însemna pînă la sfîrşit Devastarea României. Ruperea alianţei nefaste cu Germania este singura Nădejde a României. Cereţi ostaşilor români să trăiască pentru România. Împiedicaţi prin orice mijloace pe germani să se slujească de resursele voastre împotriva Naţiunilor Unite. TĂCERE ŞI PASIVITATE ÎNSEAMNĂ DEZASTRU!”. Cititorii mai vîrstnici îşi amintesc, cu siguranţă, de conţinutul manifestelor. Dar îşi amintesc şi de cealaltă încărcătură a celor două aviaţii: bombele devastatoare, care au secerat vieţi nevinovate şi care nu-şi aveau nici o raţiune. Dar, ca să nu ne îndepărtăm prea mult de subiectul propus, să urmărim ecoul în folclorul bucureştean al situaţiei create. Erau Bucureştii lui Anton Pann şi ai cîntecelor vechi pe sub umbrarele grădinilor de vară, dar cît de departe sîntem, la o sută de ani, de ahturile şi meianholia irmoaselor de prin mahalalele de odinioară! O vagă undă ironică străbate şi aceste produse noi, copleşită însă repede de perspectiva pierzaniei: „Foaie verde salbă moale/ De la Bucureşti la vale/ S-aude și-un zgomot mare/ De bombe şi avioane/ Engleze şi-americane/ Vine să ne dea bomboane/ Nu vine să viziteze/ Ci vine să bombardeze/ Şi nu vine să ne vază/ Ci vine ca să ne piarză/ Foaie verde mărăcine/ I-auzi Lino, i-auzi vine/ Avioanele străine”. Mai receptivi la neologisme, lăutarii metropolei au o mască dublă: de hîtri (vezi jocul de cuvinte al ,,bomboanelor” şi al „bombelor”) dar şi de jeluitori ai nenorocirii abătute asupra oraşului. Priviţi o variantă mai amplă a cîntecului amintit (cules la Snagov) provenind dintr-o zonă relativ apropiată (Fierbinţii de Jos, Ilfov): „Foaie verde trei migdale/ Avioane-americane/ N-au venit să dea bomboane/ Ş-au venit să ne omoare/ Foaie verde trei smicele/ Avioanele engleze/ Au venit să bombardeze/ Cînd a bombardat triajul/ Fug boierii cu bagajul/ Cînd a fost la Colentina/ Fug boierii cu maşina/ Cînd a bombardat Malaxa/ Fug boierii, lasă casa”. Acelaşi haz-de-necaz al românului îşi menţine intact tăi­şul, făcîndu-te să te gîndeşti la scenele reale transfigurate artistic de Eugen Barbu în „Incognito”, la acea pleavă a Marigetelor, Ciripoilor şi aranjorilor de tot soiul care părăseau oraşul şi chefuiau prin ruinele de crînguri şi zăvoaie ale vechilor codri ai Vlăsiei... Mai mult ca sigur, pentru bucureştenii şi ţăranii din împrejurimi, englezii şi americanii, cu care nu mai avuseseră de-a face niciodată în mod direct, respirau ceva din exotismul soldaţilor suedezi ai lui Carol al XII-lea. Oricum, situaţia generală avea aspectul unui impas infernal, ţara aflîndu-se la acea oră, în pofida voinţei sale, în stare de război cu cine nu i-ar fi trecut nimănui prin cap vreodată: U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie, uriaşele şi îndepărtatele dominioane engleze etc. Evenimentele se precipitau, forţele progresiste ale naţiunii îşi făceau auzite
vocile cu tot mai multă pregnanţă, în­cepuse numărătoarea inversă...
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite