FLĂMÎNZI – 2024
  • 05-02-2024
  • 0 Comentarii
  • 80
  • 1

MOTTO: „Flămînd și gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut,/ Și m-ai scuipat, și m-ai bătut,/ Și cîne eu ți-am fost!”
(George Coșbuc – „Noi vrem pămînt!”)
Lecția de Istorie
De-a lungul istoriei românilor, în cea mai mare parte a acesteia, țărănimea a constituit elementul fundamental al devenirii sale ca popor, în momente cruciale aceasta reprezentînd componenta esențială. Într-o epocă de profunde prefaceri, cînd metamorfoza socio-umană reușea salturi spectaculoase, țăranul român a rămas înrădăcinat în glia pe care se născuse, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, această glie – ca drept divin – nu-i era îngăduită nici măcar pentru mormînt. Știm că mulți istorici au combătut teza conform căreia noi sîntem un popor de țărani – teză ce a fost „aprobată” sau „anulată”, în raport cu conjunctura politică în care acest discurs era folosit.
Pentru elucidarea acestei dileme, fără a încerca o înca­drare milimetrică într-una din cele două extreme, și pentru plasticitatea și naturalețea exprimării, întăresc semnificația importanței țărănimii în Istoria României, prin redarea începutului Discursului de recepție, cu titlul „Laudă țăranului român”, al scriitorului Liviu Rebreanu, cu prilejul primirii acestuia în Academia Română (29 mai 1940): „Domnilor Colegi, Onorați Ascultători, Ales într-un loc nou creat și dorind totuși să mă conformez uzului academic de-a elogia pe un înaintaș, mă văd silit să mă prezint cu unul de-afară, cu strămoșul meu și al unora dintre dumneavoastră, într-un sens mai larg, strămoșul tuturor: Țăranul român. Mă simt destul de jenat că viu în fața dumneavoastră să laud tocmai pe cel mai umil Român, și-mi dau seama că fapta aceasta nu e prea abilă. Cînd vorbești despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea că orice vei spune, nu va părea nimănui prea mult, și nici o laudă prea exagerată. Înaintașul, cu care îndrăznesc eu să mă înfățișez, e sărac și slab. Așa a fost întotdeauna și așa va fi, probabiil, totdeauna. Munca și suferințele lui hrănesc și îmbogățesc pe asupritorii lui. El e destinat să rămînă gol”.
În continuare, citiți și vă bucurați de acest elogiu adus de năsăudeanul din Tîrlișua, țăranului român: „La noi singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Atît de mult că, de fapt, țăranul român nu e țăran ca la alte popoare. Cuvîntul însuși e de origine urbană, cel puțin în semnificația actuală. Țăranul nu-și zice niciodată țăran. Doar în vremile noi și sub influențe politice a pătruns și la țară cuvîntul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraș. Țăranii însuși numesc pe țărani, simplu, oameni. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși, poporul român”.
Înviorat de excelenta „definiție” a țăranului român, oferită de cel are ne-a dat capodoperele „Ion” și „Răscoala”, deschidem Cronica Neamului și constatăm acoperirea în fapte a scriiturii rebreniene. Într-adevăr, la români, satul – izvorul țăranului român – a rămas pînă în epoca contemporană principala formă de organizare, țărănimea constituind un rezervor principal pentru alte categorii sociale – muncitorimea căpătînd amploare odată cu dezvoltarea societății, prin „irigarea” cu oamenii satelor. Privind trecerea timpului peste plaiurile românești, se poate vedea cu ochiul liber aportul țărănimii române în toate etapele de dezvoltare a acestui popor, aceasta fiind în prim-plan în întreaga noastră Istorie, de luptă și de suferințe pentru neatîrnare, pentru cucerirea și apărarea independenței, ca să nu mai vorbim de constituirea primelor formațiuni statale românești (Menumorut, Gelu, Glad), unde țărănimea a jucat un rol fundamental.
Apoi, pe scara Istoriei, marile bătălii de sub comanda unor bravi domnitori (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit și alții), cu ce armate au ieșit biruitoare? Desigur, în cea mai mare parte cu oștenii luați de la plug și de la coasă. Astfel s-au petrecut lucrurile și mai apoi: marile răscoale țărănești (Bobîlna, Gheorghe Doja, Horia, Cloșca și Crișan); Revoluția de la 1848-1849 din Principatele Române; Unirea de la 1859, precum și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia; Războiul de Independență de la 1877; cele două războaie mondiale – țăranul român a constituit nucleul  tuturor acestor mișcări de mase, la nivel național, tot el fiind și carne de tun și cel mai mare pierzător din zbuciumata noastră Istorie...
De  la Flămînzi,  la Afumați
De la descrierea de mai sus a atmosferei în care s-a dezvoltat țăranul român, de la sacrificiile majore și de la jertfele pe care acesta le-a îndurat de-a lungul secolelor, cuprinse metaforic în imaginile anterioare, și pînă la tabloul satului românesc contemporan, al clasei țărănești actuale, amprenta schimbărilor face diferența. Multe ipostaze în care apare descrisă țărănimea acelor vremi, precum și cea din poezia lui Coșbuc, ne apar astăzi vetuste, sau chiar neverosimile, transformările generale ale societății românești (în speță, cu oamenii satelor, care au avut cel mai mult de suferit) așezînd țărănimea pe o nouă treaptă a Istoriei. Acest fapt nu ne împiedică, însă, cel puțin într-un demers jurnalistic, să facem o paralelă între 1907 și 2024, neomițînd să alimentăm informația cu realitatea prezentă în orizontul țăranului român (mă rog, a fermierului român) și a agriculturii noastre actuale, cu implicarea Statului Român în dezvoltarea (frînarea) acestui sector vital din economia țării.
Schimbarea radicală a poziției țăranului român în societatea românească postdecembristă, cînd a ieșit din munca în Cooperativa Agricolă de Producție (CAP) sau din Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS), și-a primit (cu chiu, cu vai) pămîntul înapoi, începînd, pe cont propriu, un drum nou, a însemnat o răsturnare semnificativă de valori și de cutume, cărora, uneori, li s-a făcut față cu greu. Dar, obișnuit cu greul și cu neprevăzutul, țăranul de ieri, fermierul de azi, s-a orientat și s-a adaptat la noua formă de proprietate asupra pămîntului, la economia de piață, la apartenența (deși n-a cerut-o) la marea familie a Uniunii Europene etc.,etc.
Iată că, după un șir de transformări atît în modul de a lucra pămîntul, cît și în traiul intim din sînul familiei, cînd – de bine, de rău – în mediul rural se crease o stabilitate atît socială, cît și funciară, tocmai una dintre noile trăsături ale agriculturii românești – coordonarea acesteia, în conformitate cu normele UE, coroborată cu o serie de greșeli ale conducerii agriculturii la nivel național, peste care s-a suprapus și războiul ruso-ucrainean – în rîndul fermierilor români a explodat bomba – aceștia, cărora li s-au alăturat și transportatorii, au declanșat un protest fără precedent la noi, care durează de trei săptămîni. Întrucît nu voi dezvolta aici tot substratul acestui proces de ridicare, în masă, a unor fermieri la revoltă, trebuie să rămînem mereu ancorați în coordonatele reale ale nemulțumirilor (nu ale exagerărilor) acestor oameni. În afara acestui sistem de valori care trebuie configurat, pentru că, timp de atîtea zile tot s-a scris și s-a comentat despre „tabăra” de la Afumați, ca și despre deplasarea fermierilor și transportatorilor, cu utilajele respective și în alte centre administrative din țară, aș vrea să atrag atenția și asupra unor aspecte mai puțin vizibile ale acestui protest, în plină iarnă.
Prima trăsătură a acestui protest (ivit instantaneu, dar cu acumulări vechi și cu mai multe avertismente) ar fi aceea a unui bulgăre de zăpadă care, odată ce a pornit la vale, nu doar că nu poate fi oprit, dar, cu timpul, acesta capătă o masă mai mare și o forță de distrugere mai semnificativă. Pentru că am vorbit mai sus de o paralelă între 1907 și 2024, iată un exemplu: în ambele cazuri tot Moldova a fost leagănul protestului (răscoalei), celelalte regiuni (deși nu toate, ca de altfel și la Răscola din 1907) urmîndu-i exemplul;
A doua trăsătură: apariția unor lideri autentici, chiar la fața locului, aceștia părînd că nu erau, totuși, pregătiți a priori pentru a se erija în conducători, asumîndu-și atît meritele acestui demers, cît și consecințele. Dovada practică a acestei constatări este și aceea că, în derularea evenimentelor, cerințele fluctuau, unele nefiind o reflectare a preocupărilor celor din agricultură;
A treia trăsătură: lipsa de unitate națională a acestui demers protestatar. După exprimarea din teren a celor veniți lîngă București, precum și a celor din provincie, acolo unde fermierii au ieșit în stradă, se poate constata, cu mîhnire, că s-au revoltat, în special, fermierii mici și mijlocii (ca pondere a suprafeței agricole lucrate), marii fermieri (latifundiari) stînd de o parte, semn că
pe aceștia starea actuală a agriculturii românești nu-i deranjează;
A patra trăsătură: din motive (cred eu) politice, protestatarii din stradă nu au la „înaintare” nici o organizație (structură) din cele care bîntuie în mediul rural, nici o entitate oficială, a breslei adică, în care să vedem un sprijin concret și o coordonare a acestei acțiuni haotice. Deși s-au bătut în declarații, cei din conducerea LAPAR (Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România) cum ar fi Nicu Vasile, președinte, sau Alexandru Baciu, unul dintre vicepreședinți, nu au avut curajul să vină pe teren, acolo unde suferă de frig și speră, de trei săptămîni, cei de la firul ierbii, fermierii care și-au  asumat responsabilitatea de a încerca să penetreze indiferența și opacitatea Guvernului, solicitînd drepturi pentru toți fermierii;
A cincea trăsătură, dar nu ultima: înrăutățirea situației fermierilor români și adîncirea problematicilor care le amenință existența – sînt două belele ivite odată cu apariția, la frontiera de est a României, a conflictului armat dintre fostele țări-surori, Rusia și Ucraina. Exagerarea Guvernelor Ciucă și Ciolacu, sub insistența malefică a președintelui Klaus Iohannis, în a ajuta Ucraina (militar, financiar, economic), în detrimentul propriei țări și, în special, a fermierilor și transportatorilor, a condus la situația crizei actuale, cu punctul culminant – ieșirea în stradă, cu utilaje și mașini, a românilor care nu mai pot suporta acest nou jug al „prieteniei” cu țara vecină, Ucraina.
Dialog la distanță
De peste 20 de zile România „fierbe”, trăind zile de maximă încordare (politică, fizică și emoțională), fără să se întrezărească, la orizont, nici o speranță reală de intrare în normal. Chiar dacă nu ești în temă, adică nu lucrezi în domeniul agriculturii private, citind cele 77 de cerințe propuse spre rezolvare (eliminînd cîteva care nu au neaparat tangență cu preocuparea nemijlocită a celor două categorii de protestatatri), te cutremuri și te întrebi, firesc: cum mai pot supraviețui acești fermieri, și, la urma urmei, ce se va petrece cu noi, românii, care vom fi pedepsiți chiar să ne hrănim cu totul din afară, de parcă n-am trăi în România, ci pe o insulă pustie, lipsită de faună și floră, condamnată la dispariție.
Problemele sînt multe, și sînt grave – unele dintre ele au putere de viață și de moarte asupra poporului român, gîndindu-ne că, nerezolvate, amenință siguranța alimentară a României: • acordarea în regim de urgență a creditelor agricole cu dobîndă subvenționată; • prețu­rile produselor agricole sînt extrem de mici; • costul imputurilor a luat-o razna, dublîndu-se și triplîndu-se în doar cîțiva ani; • neajutorarea fermierilor care au suferit pierderi foarte mari din cauza secetei pedologice (județele Brăila, Buzău, Călărași, Constanța, Galați, Giurgiu, Ialomița, Teleorman, Tulcea și Vaslui), producțiile medii la culturile din aceste județe fiind dezastruoase: între 35% și 70% față de producțiile medii la nivel național, după cum arată Ministerul Agriculturii într-un Comunicat;
• accederea mai multor fermieri la creditele garantate de stat; • modificarea Legii nr. 17/2014, astfel încît drept de preemțiune la achiziția terenurilor agricole să aibă persoanele juridice cu capital integral românesc, înaintea celor cu capital străin total sau parțial (apropo de acest punct: pînă acesta va fi implementat, s-ar putea să fie prea tîrziu, adică să lipsească „obiectul muncii” – pămîntul, care, la ora cînd scriu aceste rînduri, în proporție de 40% a fost cumpărat de străini!); • relansarea producției de fertilizanți pe piața internă (pesticide, erbicide, îngrășăminte foliare – lichide, insecticide, raticide); • eliminarea accizei la motorina folosită în agricultură direct de la pompă; • introducerea de taxe vamale și TVA asupra produselor agricole provenite din Ucraina; • introducerea TVA la produsele agricole provenite din Basarabia, și altele.
Printre altele, transportatorii cer: • scăderea nivelului polițelor RCA; • deblocarea vămilor, care, în mare parte sînt ocupate, cu prioritate, de către transporturile ucrainene; • reducerea costurilor cu montarea pe mașini a sistemelor de geolocalizare conectate la sistemul Ministerului Finanțelor; • desființarea concurenței nelo­iale pe care o fac transportatorii ucraineni pe teritoriul României, cînd aceștia circulă fără RCA și fără licență (ca să nu mai amintim de deturnarea unor transporturi, acestea fiind descărcate pe teritoriul țării noastre);
•  reglementarea accesului la Portul Constanța, unde au întîietate tirurile ucrainene, cele provenite din UE sau non-UE, în detrimentul celor autohtone, fapt ce creează prejudicii financiare însemnate alor noștri.
Unele dintre problemele arătate mai sus nu sînt noi, altele au apărut după februarie 2022 – toate însă se înscriu, ca rezolvare, în sfera de activitate a Guvernului, cu toate pîrghiile care-i stau la dispoziție, și care ar putea, printr-un set de măsuri concrete, în raport direct cu ceea ce solicită oamenii ieșiți în stradă, să rezolve 100% aceste probleme. Aceasta, dacă se vrea.
Dacă se vrea?
Iată o întrebare retorică, total neadecvată în acest moment, și în cadrul actualelor manifestări din stradă. Numai că, vrem nu vrem, trebuie să constatăm ipocrizia acestui Guvern, prin toți reprezentanții săi și prin toate fibrele și circuitele sale – o mîrșavă încrengătură de lipsă de empatie față de propriul popor, combinată, din cînd în cînd, cu promisiuni fără acoperire faptică, adică, mai pe românește – cu minciuni. Astfel, între cei din stradă și cei din birourile comode de la Guvern sau din ministere, ceea ce ar fi trebuit să fie un dialog al concilierii, al apărării intereselor naționale, în fața celor europene, un dialog al iubirii aproapelui și salvgardării agriculturii românești – prin atitudinea antistatală și antiromânească a decidenților din politica românească, acesta s-a transformat într-un dialog (aproape surdo-mut) de la distanță, metamorfozat, într-un final tragic, într-un monolog al unora ca nea Vasile sau nea Andruță, și al altora din stradă, monolog îngropat la poarta Bucureștilor, într-o mare de suferință și de lacrimi din partea Poporului, și într-un ocean de ingratitudine și nesimțire din partea clasei politice de la putere.
Politicienii de azi –
asemenea celor de la 1907
Nu degeaba am intitulat, și nu doar metaforic, acest articol, cu sintagma „Flămînzi – 2024”! Iată dovada acestei similitudini, din partea guvernanților. Am în față foaia îngălbenită de vreme a unui ziar de acum 117 ani (fără o lună), pe care îl deschid cu emoție și din care voi cita pentru prietenii revistei „România Mare”. Ziarul se numește „Adeverul”, numărul 6292, din 28 februarie 1907. Pagina întîi se deschide cu două titluri de senzație, care aruncă cititorul în mizeria politicii românești, ca și în cea europeană: „Răscoalele țărănești”, respectiv, „Asasinarea primului - ministru al Bulgariei”. Pentru partea care ne interesează, reproduc din primul articol.
„Ziarele dau știri răzlețe despre răscoalele țărănești din Nordul Moldovei. Secretarul general al ministrului de interne a trebuit să se transporte la fața locului pentru a încerca să potolească spiritele; consiliul de miniștri a discutat mult asupra situației absolut alarmante, dar vreun comunicat oficial nu s-a dat pînă în momentul cînd scriem aceste rînduri. (...) În acest timp s-au trimis trupe în sate și primejdia unei ciocniri sîngeroase devine cel puțin posibilă. (...) De ce s-au răsculat țăranii? (...) Cauza sînt relele organizațiunei noastre economice, sociale și politice. Zicem anume și politice pentru că ele au cea mai mare parte de răspundere în evenimentele de acum, cari sînt numai un avertisment, o preves­tire a marii furtuni ce ne amenință”. Citiți pasajul următor și comparați-l cu starea actuală a acestei probleme: „În nimic nu s-a arătat mai clar și mai cras neputința actualului nostru sistem politic. De ani de zile partidele «istorice» (Liberal și Conservator – n.a.) zguduite de realitatea faptelor și perspectiva primejdiei, se canonesc să găsească o soluție chestiei țărănești”. În finalul acestui articol – o sinteză ca un semnal de alarmă pentru guvernanții României din zilele noastre: „Poate că actualele răscoale vor fi  potolite; poate că vor fi potolite chiar cu bine și aceasta ar fi primul lucru de dorit. Ele arată însă rana mereu deschisă a organizației noastre, ele arată că dacă partidele «istorice» nu găsesc energia pentru a pune în practică unele reforme dovedite ca neapărat necesare, în primul rînd aceea a tocmelilor agricole, – va veni ziua unui cataclism general, sub zguduirea violentă a căruia va fi cea mai mică și mai puțin dureroasă pagubă prăbușirea actualului sistem politic cu partidele sale «istorice» cu tot”.
După cum se știe, „ziua cataclismului general”, nu a putut fi evitată. Începută în Moldova, în ultima parte a lunii februarie 1907, peste o lună de zile răscoala cuprinsese o mare parte din zona subcarpatică a Munteniei (județele Argeș, Muscel, Dîmbovița, Prahova), izbucnind cu mari violențe și crime în localități din județele din sud (Teleorman, Vlașca, Olt). În plină revoltă, la 12/25 martie 1907, vine la putere Partidul Național Liberal (prim-ministru D.A. Strurdza) care, prin ministrul de război, generalul Al.Averescu, și prin ministrul de interne, I.I.C. Brătianu, mobilizează 140.000 de militari și trec țara prin „foc și sabie”, trăgînd cu arma direct în țărani și bombardînd satele cu artileria de război. Deși cifra de 11.000 de țărani uciși în acest masacru este contestată de apologeții „democrației” României antebelice, se pare că aceasta ar fi realitatea. Profit de faptul că am abordat acest subiect, și vin cu elucidarea cifrei amintite, ca urmare a studierii unor documente. Iată cîteva concluzii:
1. Documentele oficiale ale Răscoalei de la 1907, formate din 34 de dosare, au fost ridicate de la Ministerul de Interne de către I.I.C. Brătianu, în 1910, înainte de căderea de la putere a liberalilor, și predate regelui Carol I,
care le-a distrus, blocînd astfel cunoașterea adevărului;
2. Conform ziarului „Adevărul”, din 1 martie 1909, la interpelarea lui Nicu Filipescu, Brătianu nu a contestat cifra, ci, textual, a răspuns de la tribună: „Am răpus 11.000 de țărani, cu arma Manlicher, cu tunul, cu sabia, cu revolverul, cu bătaia națională!”;
3. Mai mult decît atît, din rapoartele unor reprezen­tanți străini acreditați în România, au apărut cifre impresionante, așa cum a fost în Raportul ambasadorului Franței la București, care aprecia numărul țăranilor uciși între 10.000 și 20.000.
Revenind la situația actuală, situație care a paralizat marile artere de circulație din țară, la care nu se întrevede deocamdată vreo rezolvare în favoarea manifestanților, constatăm aceeași poziție criminală a politicienilor de azi, cu a celor de la 1907, dacă este vreo diferență, aceasta fiind de nuanțe, nu de esență. Mai clar: Atît premierul Ciolacu, cît și miniștrii Transporturilor și Agriculturii, la care se adugă ministrul de Interne, parcă sînt orbi și surzi, nu văd nimic. Nu văd camioanele cu cereale din Ucraina, care varsă boabele pe teritoriul României, destabilizînd vînzarea cerealelor noastre; nu văd cum, în Portul Constanța, tiriștii români sînt dați la o parte – nota bene: în țara lor – și poftiți la operare transportatorii ucraineni și ai altor state; nu văd importurile masive de ulei, zahăr, ceapă etc. din Ucraina, care sînt etichetate ca fiind autohtone, și vîndute proștilor de români; nu văd că Guvernul refuză să emită polițe RCA de stat, nevrînd să supere firmele austriece în materie, care au acaparat piața de asigurări din România, Guvernul Ciolacu încălcînd astfel legea și menținînd în țară cele mai mari tarife din UE și cele mai mici despăgubiri acordate...
Am asistat, cu jenă și scîrbă infinită, la aparițiile televizate ale premierului Marcel Ciolacu, pe problemele ridicate de protestatarii din stradă. Fără pic de rușine, cu o mimică plină de mirare a negat tot, se referea la solicitările celor din stradă, afirmînd că le-a rezolvat pe toate, unele chiar în plus! La întrebarea „De ce mai stau acești oameni în stradă, îndurînd frigul, foamea, dorul de familii și presiunea organelor de ordine, dacă cerințele lor au fost îndeplinite cu vîrf și îndesat?”, premierul a dat ochii peste cap și a răspuns sec, cu o impertinență soră cu prostia: „Întrebați-i pe ei!”.
Fără milă, fără empatie, fără simțire națională, la urma urmei fără nici o legătură cu Poporul și cu Țara, politicienii de azi calcă frenetic pe urmele politicienilor de la 1907. Cel puțin ăia de-atunci își apărau moșiile și conacele, precum și prerogativele de stăpîni ai plebei. Ăștia de azi sînt și mai răi – ei nu schingiuiesc Poporul Român numai pentru a-și capitaliza puterea politică asupra Nației, ci ne asupresc pe noi, determinîndu-ne să fugim din țară, care încotro, în numele unui servilism barbar, materializat în distrugerea economică a României pentru a „ajuta” Ucraina și a întreține aprins focul războiului dus de Kiev cu vecina Rusie. Cred că și cuvîntul trădare este prea blînd pentru postura în care este, astăzi, o bună parte a clasei politice românești!
Pentru că am început cu versurile emoționantului poem coșbucian „Noi vrem pămînt”, acum, cînd ne-am „lămurit” cum (și cînd) se vor rezolva problemele protestatarilor din stradă, să încheiem tot cu versuri din poemul respectiv, cu cele mai explozive, fără vreo conotație la adresa clasei noastre politice: „Să nu dea Dumnezeu cel sfînt/ Să vrem noi sînge, nu pămînt!/ Cînd nu vom mai putea răbda,/ Cînd foamea ne va răscula,/ Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormînt!”.

La închiderea ediției: În urma întîlnirii de la
Guvern, prilej cu care s-a convenit un calendar al rezolvării revendicărilor protestatarilor, aceștia au anunțat încetarea protestelor.

Notă: Picturile aparțin lui Octav Băncilă, Ștefan Luchian și Abgar Baltazar.
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite