În fiecare zi mă trezesc cu gîndul de a fi mai bun, mai generos, mai înțelegător – dar iureșul nebun al vieții mă cuprinde în vîrtejul lui și încă n-am puterea să mă opun. Viața e grea și religia, prin ea însăși, nu poate rezolva problemele grave ale unei societăți. Indiferent cît de fierbinte ne-am ruga, indiferent ce forță taumaturgică s-ar înălța din cucernicia noastră, gîndurile pe care le murmurăm nu-i pot opri pe violatori să violeze, pe tîlhari să tîlhărească, pe ucigași să ucidă, pe sataniști să satanizeze. Religia creștină ne dă cadrul necesar, starea de spirit, îndreptățirea morală să smulgem răul din rădăcină – dar fără pîrghiile legale și sociale, toate aceste fenomene dramatice nu pot fi oprite. Iată de ce fenomenul „România Mare” a fost privit, încă de la începuturi, ca o iarbă de leac. Noi am rezolvat multe lucruri în societatea românească, am rușinat pe mulți oameni fără Dumnezeu, am făcut dreptate copiilor, și văduvelor, și bătrînilor, ba chiar și animalelor lipsite de apărare, și vă invit să vă imaginați cum ar fi arătat Țara aceasta dacă nu erau revista și, mai apoi, Partidul România Mare. Haideți să vedem cu ce ne-am ocupat noi, ce probleme am abordat, ce anchete am declanșat, ce soluții am dat – și, comparativ, cu ce s-au ocupat alții. Acesta nu e un discurs polemic – nici măcar nu e un discurs, de fapt, ci o spovedanie – ziua de față e prea transfigurată și emoționantă ca să mai întrețin și eu „iarna vrajbei noastre”, de care vorbea Shakespeare.

Vedem, cu toții, că e din ce în ce mai greu să fii, astăzi, român în România și că instituții care ar trebui să se ocupe de stîrpirea răului din societate, nu fac altceva decît să-i prigonească pe oamenii de rînd, care își cer dreptul la viață. Asta nu e bine și vine un timp cînd vînătorilor de oameni le va crăpa obrazul pentru lipsa lor de minte. Noi am fost și am rămas niște idealiști, tot ce-am făcut, am făcut dezinteresat, ca șarja de cavalerie de la Robănești, din 1916, în fața mașinii de război a invadatorilor. În toată această perioadă, eu, unul, am căutat să fiu un exemplu pentru cei care au îmbrățișat acest fenomen: m-am stăpînit cît am putut, n-am făcut avere (deși existau atîtea ispite!), n-am intrat în societăți secrete (deși s-au făcut presiuni asupra mea!), n-am fost văzut în locuri de pierzanie, mi-am văzut de munca mea, de casa mea, de familia mea. Pe scurt, am încercat să-mi impun și mie, și celorlalți, o conduită morală ireproșabilă. Nu știu dacă am reușit. Dar de străduit m-am străduit, fiindcă fără moralitate totul ar fi pierdut. Fiind ceea ce se cheamă un „paseist”, modelele mele de viață au fost și au rămas corifeii Mișcării Naționale: Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Pârvan și alți tribuni austeri, care au murit de tineri, arzînd ca niște torțe pentru luminarea Patriei, care, nu-i așa, „se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Astăzi, asistăm la asaltul termitelor împotriva acestor statui, apar tot felul de homunculi, cum le-ar fi spus Goethe, care încearcă să maculeze ceea ce e imaculat, fabricînd niște manuale alternative ca uvertură pentru un popor alternativ. Dacă în creștinism cuvîntul-cheie este „remușcarea”, în politică esența rezidă în cuvîntul „caracter”. Atunci cînd un om are caracter, poți fi sigur că e și cinstit, și muncitor, și patriot. Răul societății noastre, de aproape 12 ani încoace, pleacă de la lipsa caracterelor. La asta ar vrea să se refere aceia care vorbesc despre „criza morală” din Țară, dar nu pot identifica motivul principal și nu știu să se exprime. Trăim, astăzi, într-o Românie mai dezbinată și mai nenorocită ca oricînd. Încerc să găsesc, de-a lungul Istoriei, un echivalent și, cu părere de rău, constat că nu există așa ceva. Unde să arunc ancora memoriei? La 1784? La 1821? La 1916? Sau poate la 1940? Avem, astăzi, cîte puțin din toate acele tragedii, la care se adaugă degradarea existenței de zi cu zi și săvîrșirea unor atrocități și bestialități cu care românii n-au fost obișnuiți! Nervii populației sînt biciuiți și torturați zi și noapte. Nu-mi propun o analiză a vieții politice și social-economice, dar este limpede că avem de-a face cu o societate anarhică, în care situația a scăpat de sub control.

Și totuși... Și totuși, însuși faptul că 4.500 de oameni se pot reuni astăzi, aici, în Sala Palatului decorată sărbătorește, într-o adunare jubiliară, este un semn că nu-i totul pierdut. Încă nu ne-a spulberat viscolul pustietății, încă n-a crăpat catepeteasma cerului și bine ar fi dacă noi, românii, ne-am văicări mai puțin și am munci mai mult. Aceasta e singura șansă de salvare a României: munca asiduă și încrîncenată, descătușarea energiilor naționale. Fiindcă ticăloșirea oamenilor are un nume: mizeria. Ea este inamicul nostru cel mai de temut.

Stimați prieteni, ne-am adunat astăzi, aici, într-un loc unde, de aproape 40 de ani, răsună atîtea voci și mesaje admirabile, pentru a celebra jubileul partidului nostru. Și pîrîul se făcu rîu, și rîul deveni fluviu, iar fluviul se vărsă, printr-o deltă maiestuoasă, în Marea cea Mare. Sincer să fiu, nici acum nu-mi explic minunea prin care, dintr-o simplă revistă, am ajuns să avem un partid de un sfert de milion de membri, cu 121 de mandate în Parlament, cu sute de primari și viceprimari, cu mii și mii de consilieri în toată Țara. E ca și cum, dintr-o simplă ghindă, în 10 ani a răsărit nu un stejar, nu o pădure, ci un masiv împădurit, care se vede de la mari înălțimi, precum Zidul Chinezesc se vede de pe Lună. Acest masiv împădurit limpezește aerul în societatea românească. Tot mai multă lume percepe Partidul România Mare ca pe o furtună purificatoare, ca pe o ultimă instanță morală, ca pe o ultimă cale de atac. În condițiile nou create după alegerile din noiembrie 2000, răspunderea noastră este copleșitoare. Dacă am greșit pînă acum, și eu recunosc că am făcut destule greșeli – de aici înainte n-avem voie să mai greșim. Dacă ne-am expus pînă acum și am jucat cu garda deschisă – de aici încolo trebuie să fim foarte precauți, întrucît călcăm pe un cîmp minat și este în joc însăși soarta Țării. Lumea și-a pierdut răbdarea și nu mai putem pretinde că nu conducem noi, că pîrghiile nu-s la noi, că n-avem nici o putere etc. „Trebuie să vă bateți, de-aia v-am trimis în Parlament” – așa sună cele mai multa mesaje ale oamenilor. Asta e cu atît mai valabil cu cît conducem nu mai puțin de 8 comisii permanente ale Parlamentului, între care și cele două comisii de cercetare a abuzurilor. Pe baza acestei configurații, am hotărît ca un colectiv de lucru să elaboreze, pînă la Congresul al III-lea al Partidului, o Carte Neagră a Mafiei din România – noi fiind, de altfel, una dintre puținele forțe politice care pot și trebuie să prezinte populației un asemenea document. Important este că noi sîntem aici, veghem zi și noapte și nu vom permite ca România să devină un sat fără cîini. Apreciez că este momentul să anunț organigrama Guvernului Alternativ al PRM, care funcționează, începînd cu data de 20 iunie a.c, avînd un rol critic și constructiv, deocamdată. Am să comunic titulatura celor 15 ministere ale „cabinetului din umbră”: 1) Ministerul Afacerilor Externe; 2) Ministerul Justiției; 3) Ministerul Apărării Naționale; 4) Ministerul de Interne; 5) Ministerul Cercetării și Dezvoltării; 6) Ministerul Finanțelor; 7) Ministerul Industriei și Resurselor; 8) Ministerul Turismului și Comerțului; 9) Ministerul Transporturilor, Comunicațiilor și Lucrărilor Publice; 10) Ministerul Agriculturii; 11) Ministerul Sănătății; 12) Ministerul Tineretului și Sportului; 13) Ministerul Învățămîntului și Cultelor; 14) Ministerul Culturii și Informațiilor Publice; 15) Ministerul Administrației Publice. Este de la sine înțeles că nu putem comunica numele prezumtivilor miniștri, pentru simplul motiv că nu dorim să-i transformăm în ținte vii, în victime ale „mașinii de tocat” a unor instituții mass-media care, pe timpul vacanței parlamentare, nu prea mai au subiecte de scandal politic și vor inventa, pentru a nu-și prăbuși tirajele sau audiența. Totuși, numele premierului acestui Guvern Alternativ pot și trebuie să-l comunic: dl. Gh. Funar! Noi sîntem gata să luăm Puterea și mîine, dacă Țara ne-o va cere!

La acest moment aniversar, se cuvine să răspundem acelora care ne tot întreabă: care e secretul succesului P.R.M.? Nu e nici un secret, totul se petrece la lumină, în văzul lumii și, dacă ar fi lucizi și cinstiți pînă la capăt, pînă și adversarii noștri ar recunoaște că avem cel mai frumos nume de partid politic, care poate fi scandat și chiar este scandat de zeci de mii de oameni la Adunările Populare, dar mai avem și cea mai frumoasă siglă – Vulturul Cruciat – și cel mai frumos drapel, și cea mai grozavă deviză: „Jos Mafia! Sus Patria!”. Noi mai avem și două Mesaje cardinale, pe care nu le-am schimbat de 10 ani – Mesajul Național și Mesajul Justițiar. Nu sîntem extremiști, nu sîntem radicali, nu sîntem împotriva nici unei etnii, dar este dreptul nostru, cucerit prin jertfele de sînge ale generațiilor de înaintași, să apărăm Țara de tot felul de invazii, să împiedicăm sfîrtecarea ei teritorială, să trăim liberi și demni, la noi acasă, fără stăpîni pe cap, care, de cele mai multe ori, nu vin decît după furat. Unii numesc asta „populism”, dar dacă numai atît pricep ei, n-avem cum să-i ajutăm.

CORNELIU VADIM TUDOR

(23 iunie 2001, Sala Palatului)