Filonul de Aur (1)
  • 29-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 216
  • 5

Doamnelor și domnilor invitați,

Onorați reprezentanți ai Corpului Diplomatic,

Stimați colegi de presă,

A rînduit Dumnezeu lucrurile în așa fel, încît în acest iunie înmiresmat de flori de tei și luminat de candelele cireșelor, să avem un prilej de bucurie: 10 ani de la întemeierea Partidului România Mare. E un jubileu trist și înălțător, în egală măsură, așa cum triste și înălțătoare sînt toate sărbătorile românilor. În vremea aceea, cînd încă nu se uscase de tot lacul negru de pe crucile voinicilor, cînd abia se zbiciseră peticele de zăpdă de pe morminte și răsărise prima promoție de ghiocei stropiți la rădăcină cu sîngele unor miei neprihăniți, atunci, cînd o gloată buimacă și isterizată striga „Moarte pentru moarte!”, am stat la sfat cu acel om minunat care era Eugen Barbu și am hotărît că e timpul să intrăm în arenă. Și astfel, din aproape în aproape, împinși de la spate de tot mai mulți români care ne cereau să ne apărăm și să nu lăsăm Țara pradă rinocerizării, am ajuns la concluzia că așa nu se mai poate și că Țara are nevoie de un clopot. Între noi fie vorba, mie, unul, clopotul mi se pare cea mai mare invenție a omului, cupola lui de bronz fiind firida aceea sfîntă unde Dumnezeu și Omul își lasă cheia, își lasă mesaje unul altuia, gura aceea de rai prin care se cheamă unul pe altul.

„Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă/ Noaptea-ntreagă” – spunea Poetul Național. Noi n-am avut bani pentru înființarea revistei, a trebuit ca eu să mă împrumut la un amic din străinătate.

Lucrul cel mai greu a fost alegerea unui nume. Fiindcă există o magie a cuvintelor, iar noi, oratorii și scriitorii, stăpînim oamenii prin cuvînt. În definitiv, la început a fost cuvîntul – n-a fost numărul, n-a fost statistica, n-a fost armamentul. Unul dintre cele mai plăcute proverbe ale Regelui Solomon sună astfel: „Un cuvînt spus la vremea potrivită este ca un măr de aur într-un coș de argint”. Nu voi privi înapoi cu mînie – cum se spune – ci cu duioșie, fiindcă erau zile frumoase, de întemeiere, parcă răsărise un Crai Nou dincolo de cupola curcubeului. Nu vă ascund că am cîntărit, bine de tot, mai multe variante de nume ale noii reviste: Steaua Dunării, Concordia, Fapta, Junimea, Orient, Neamul Românesc și alte vreo două duzini. Și, totuși, ceva nu se lega! În presă, ca și în politică, uneori cel mai important este să știi să spui NU. Și NU am spus, și eu, pînă cînd am avut iluminarea care plutea în aer: România Mare. Ea era acolo, în inima noastră, dar noi o căutasem departe, în alte constelații, pradă tentațiilor cosmopolite. Pentru România Mare murise tata-mare dinspre tată, în Gara Slatina, la 1916, după 3 ani de prizonierat crîncen dincolo de Dunăre, în urma celui de-al doilea război balcanic – bietul țăran oltean dăduse, în sfîrșit, de apă rece și de-ale gurii, dar trupul n-a rezistat, fiind vlăguit după atîtea corvezi în care arase, efectiv, înjugat la plug, biciuit la sînge, mai rău ca o vită de povară, de bulgăroaicele iabrașe. Au rămas, în urma lui, 5 copii orfani. Cine oare se va învrednici, vreodată, să zugrăvească drama copiilor orfani, din toate epocile, inimioara lor cît un purice, așteptînd să fie dezmierdați în zori și adormind cu un oftat greu, din rărunchi, fiindcă pe ei nu-i iubește nimeni și e din ce în ce mai greu pe pămînt? Pentru România Mare a dezertat, din armata austro-ungară, în anul 1914, tata-mare dinspre mamă, dar a fost prins și condamnat la moarte, numai că o stea călăuzitoare l-a ajutat să evadeze și să treacă în vechiul Regat. Și tot pentru România Mare avea să lupte tatăl meu, în cel de-al II-lea război mondial, dezrobind Basarabia și Bucovina și fiind grav rănit la Odessa. Îl întrebam, uneori, în copilărie: „Ai tras, tată, cu pușca? Ai omorît pe cineva?” Iar el îmi răspundea că nu putea ucide pe nimeni, fiind creștin, ori creștinii nu iau viața nimănui, dimpotrivă, ei se duc, întotdeauna, voioși, la moarte. M-am gîndit, de multe ori, la această dimensiune a unui front, care i-ar fi putut prilejui un roman tulburător lui Erich Maria Remarque: și anume la acei oameni care sînt aruncați în vîltoarea luptelor, deși ei știu bine că nu vor trage niciodată și că nu vor face nimic pentru propria lor apărare, și iată că tocmai martirajul lor valorează mai mult decît violența, decît măcelărirea inamicilor. N-a pulverizat, oare, un înger al Domnului, în cîteva clipe, 186.000 de asirieni? Și astfel se cuvine să ne gîndim că o Armată n-are numai eroi, ci și sfinți. Se întoarce, el, un cîine, la casa unde a fost pui, la vatra lui, la mormîntul stăpînilor lui, auzim, de pretutindeni, povești adevărate despre astfel de viețuitoare care cutreieră mii de kilometri pentru a-și împlini destinul și a se face colac pe prispa casei de baștină – și n-o să ne întoarcem noi, oameni botezați, la sanctuarul moșilor și strămoșilor noștri, la piatra de hotar cu bourul înstelat și vulturul cruciat? „Noi, românii, nu sîntem bătrîni, ci vechi” – spunea un doctrinar al Specificului Național. Unitatea noastră de măsură sînt veacurile și, în unele situații, mileniile. Grăbească-se alții, facă-și blazoane nobiliare alții – noi stăm ca leul pe tumulii cîmpiei, picotind și rotindu-și capul imperial. Popor mesianic și unic sub soare, Poporul Român a dat umanității mai mult decît a primit. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni, la ordin, fiindcă ne-am născut creștini. Pe noi nu ne-a băgat nimeni în Europa, fiindcă sîntem aici înainte de nașterea Europei. Noi nu trebuie să achiziționăm peceți și monumente, de la bazarul Istoriei, pentru simplul motiv că întreg teritoriul național este o uriașă rezervație arheologică, de la simbolul megalitic al Babelor din Bucegi și pînă la Peștera Sfîntului Andrei, de la Histria, Sucidava și Sarmizegetusa, pînă la poarta cetății Tomis, unde a fost îngropat marele poet Ovidiu. Atunci cînd vorbim de acela care ne-a evanghelizat, se cuvine să ne amintim că el, Andrei, se regăsește în momentele-cheie ale Noului Testament. Iată-l, bunăoară, într-un asfințit, pe țărmul mării zicînd: „Este aici un băiețel, Doamne, care are 5 pîini de orz și 2 pești; dar ce sînt astea la atîția oameni?”. De 2000 de ani, umanitatea creștină mănîncă 5 pîini și 2 pești, răcorindu-se cu vinul cel bun din cele 6 vase de apă de la Nunta din Caana Galileei. Pentru cei preocupați de numerologie, toate acestea au o semnificație aparte. Pe termen lung, omenirea nu face nimic inutil, sau întîmplător. Nici piramidele nu sînt inutile, sau întîmplătoare. Nici sanctuarul megalitic de la Stonehenge. Așa și cu bisericile creștine, care perpetuează miracolele primare ale celei mai adînci religii monoteiste din Istorie. Personal, cel mai mult am fost impresionat de Biserica de la Densuș – acolo se pot vedea, ca în vitrina unui muzeu, toate straturile civilizației noastre, de la altarul dacic păgîn și pînă la basilica romană de secol III, încorporată în lăcașul de cult, vraja terminîndu-se sus de tot, pe acoperiș, cu niște lei de piatră aduși de legiunile imperiale romane, monumente mitraliate de trupele rusești de ocupație, în toamna anului 1944, în neputința lor de a înțelege că nu e totul de vînzare, că pe lume nu există numai barbari fără Dumnezeu. Este minunat ritualul creștin de îngropăciune, în comparație cu ritualul de incinerație – gîndiți-vă cît de săraci am fi fost dacă, astăzi, n-am fi avut locurile de pelerinaj de la Putna, de la Dealu, de la Sf. Gheorghe Nou, de la Bellu, unde repauzează osemintele lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu. Și mai avem atîtea și atîtea comori ale eternității: o așchie, o simplă așchie de lemn, pe care am sărutat-o, cu evlavie, la Mînăstirea Recea de lîngă Târgu Mureș, dar lemnul acela nu e oricare, ci un crîmpei din crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul, și nu vă pot spune ce lumină m-a transfigurat după ce mi-am lipit buzele de prețioasa relicvă, parcă un fluid miraculos, dintr-o altă dimensiune, m-a străbătut din cap pînă-n picioare, și atunci m-am smerit în umilință și m-am simțit mai ușor ca fulgul smuls din pieptul pelicanului, fiindcă am înțeles, definitiv, că Isus S-a sacrificat pentru noi și ne-a luat păcatele cu mîna. La începutul acestei veri, am avut prilejul de a săruta, la Iași, moaștele Sfîntului Gheorghe, ale Sfîntului Vasile cel Mare și ale Cuvioasei Paraschiva – martiri ai creștinismului, risipiți în mai multe colțuri ale lumii, inclusiv pe meleagurile Moldovei noastre. Dacă au existat asemenea oameni, care au renunțat, bucuroși, la viață, pentru o Idee, atunci de ce n-aș putea să renunț și eu? Cine îmi dă mie dreptul să mă cred mai important, mai deștept, mai descurcăreț decît niște copii ai lui Dumnezeu, care au sîngerat la umbra crucii, tocmai pentru a marca despărțirea omului de animal, pentru a arăta generațiilor viitoare calea de urmat? Și atunci, după „baia de sînge” din decembrie 1989, cînd românii au căzut în capcana străinilor și s-au împușcat bezmetic, între ei, într-un sfîrșit de veac monstruos, care nu putea închide ochii dacă nu mai primea ofranda unor porumbei fără prihană, mi-a fost rușine de viața mea de ocară și-am plîns amarnic în sufletul meu, acolo unde credeam că nu pătrunde nimeni, dar mă înșelasem, de bună seamă, fiindcă în mlaștina păcatelor mele înflorea, ca un nufăr de chihlimbar, aura de martir a lui Isus Christos. În viața fiecărui creștin există un moment al revelației, al întoarcerii la Domnul, al ruperii de un trecut de plăceri și rătăciri, cînd omul își dă seama că moartea poate fi atît de aproape și că el n-a deslușit încă de ce s-a născut și ce misiune are pe pămînt. Pentru mine, hohotele de plîns care răsunau pretutindeni în acel decembrie însîngerat, cîmpurile de lumînări, copiii orfani și părinții îndoliați de timpuriu – toate acestea au reprezentat un șoc fără precedent, care mi-a răsturnat tabla de valori morale, așezînd-o în poziția ei firească. Fenomenul pe care, alături de cîțiva corifei ai Direcției Naționale, l-am creat și l-am amplificat, n-ar fi fost posibil fără momentul crucial al întoarcerii la Dumnezeu. Și înainte vreme am scris articole, am publicat cărți, am participat la emisiuni de radio și televiziune – dar cît de diferit era totul! Pe atunci, eram propriul meu stăpîn și, într-un orgoliu nestăvilit, nu doream altceva decît să-mi fac un nume, să devin cineva, să se mîndrească părinții cu mine. Astăzi, părinții mei nu mai sînt, iar celebritatea pe care mi-am cîștigat-o nu mă mai interesează, mă obosește. „Deșertăciunea deșertăciunilor”, spune Ecleziastul. Sau, cum sună un aforism tulburător al lui Alexandru cel Mare: „Am fost totul și totul era nimic”. Adevărul este că m-am născut din nou. Și totuși, mai am o durere în suflet și anume faptul că, uneori, fac ceea ce nu-mi place să fac, spun ceea ce nu-mi place să spun, rănesc oameni pe care n-am nici un drept să-i rănesc.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(23 iunie 2001, Sala Palatului)

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite