File dintr-un catastif literar
  • 06-06-2023
  • 0 Comentarii
  • 171
  • 1

Încă de pe vremea cînd urmam la gimnaziu, luasem obiceiul să nu mă apuc de lectura vreunei cărți, mai ales în proză, oricît de neînsemnată și fără ilustrații, dacă n-aveam la îndemînă un caiet și un pix. Profesoara de Română de atunci ne luase cu duhul blîndeții, povățuindu-ne să notăm în acel caiet, în afară de primele impresii de lectură, cum ar fi personajele și conflictul care le punea față-n față, cuvinte și expresii mai sonore și mai pline de înțelesuri. Căci vom merge la liceu și nu se știe cînd vom avea nevoie de ele, și de ce să ne mai irosim timpul citind o carte de două ori. (Cu excepția desigur a momentelor bătrîneții cînd ne vom rezuma să recitim cărțile care ne-au fermecat odată.) Cu timpul, vă închipuiți, caietul acela s-a preschimbat într-un ditamai catastiful care, umplîndu-se cu tot felul de însemnări, a trebuit să fie înlocuit cu alte catastifuri. O vreme, le-am legat cu sfoară și le-am cărat în pod, la păstrare. Dar valurile vieții bălăbănindu-mă de colo-colo, ca pe Nenea Iancu de Sf. Dumitru și Sf. Gheorghe, închipuiți-vă că le-am pierdut pe toate. Din fericire, același obicei îl păstrez și astăzi, motiv pentru care, în dorința de a păstra o urmă cît de firavă a trecerii mele prin viață, cîteva catastife mai recente le-am încredințat unui specialist care le-a montat niște scoarțe groase din carton, întărite pe margini cu baghete din alamă, precum burduful unui acordeon. Multe dintre aceste notițe le-am folosit în textele publicate în ,,România Mare”. Altele, cum sînt cele de față, reprezintă ele însele texte de sine stătătoare și conțin cîte un mesaj pe care distinșii noștri cititori și gentilele noastre cititoare sînt chemate să-l descifreze.
Cine sîntem noi
Romanul ,,Baltagul”, de
Mihail Sadoveanu. O pă­re­re asupra românilor, care
se adaugă altora enumerate de sociologul Dimitrie Drăghicescu (,,Din psiho­logia Poporului Român”) și istoricul Gheorghe Brătianu (,,O enigmă și un miracol istoric: Poporul Român”). Nu este clar cum s-a potrivit ca în anul 1930, cînd și-a tipărit romanul, Sadoveanu să-l anticipeze pe criticul Edgar Papu care, în volumul ,,Din clasicii noștri” (1977), susținea că întreaga cultură europeană își are rădăcinile în protocronismul românesc. Dar poate că Edgar Papu doar a preluat povestea pe care Nechifor Lipan o auzise de la un evreu convertit la învățătura ortodoxă, un precursor al lui N. Steinhardt, și o tot spunea iarna la cumetrie și la nunți.
,,Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială și semn fiecărui neam. Pe țigan l-a învățat să cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise și i-a poruncit să răstignească pe fiul cel prea iubit Isus; și după aceea să îndurați mult năcaz și prigonire; iar pentru aceasta am să las să curgă spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul și i-a ales, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfîrcuri la mustăți; și să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții. S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sîrbului i-a pus în mînă sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cîntăreț la iarmaroace. A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în dezmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine să puneți a mi se zidi biserici și mînăstiri. La urmă, au venit și muntenii și-au îngenunchiat la scaunul Împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă.
– Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat?
– Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpînire largă, cîmpuri cu holde și ape line.
– Apăi ați venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteți, dar n-am ce vă face. Rămîneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă ușoară, ca să va bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura; și s-aveți femei frumoase și iubețe...”.
Antropologia românească
din Secolul al XVIII-lea
O întîmplare din Bucureștii de altădată, pescuită din volumul ,,Ciudățenii amo­roase”, una dintre ultimele creații de succes semnate de prozatoarea Doina Ruști, aflată în culmea gloriei literare. Aceste întîmplări s-au petre­cut în vremea domnitorului Nicolae Mavrogheni (1786-1790), marinarul cam țîcnit, care, ajuns domn în Valahia, avea gust să se plimbe prin București cu o sanie (după unii, cu o trăsură) trasă de cerbi. Printre prerogativele funcției de domnitor se număra și aceea de judecător al pricinilor mai mici, care îi veneau spre soluționare. Cică, într-o zi, ne informează Doina Ruști, vodă a trimis dorobanții de i l-au adus la palat pe unul Tache, care necinstise o fată. Și fără prea multe ocolișuri, că mai avea și alte treburi, l-a întrebat ce vrea de la viață: ori se însoară cu fata, ori îl scurtează de cap chiar atunci pe butucul de la Obor. De prisos să mai spun că nunta s-a făcut într-o jumătate de oră chiar sub ochii domnitorului.
Dar nu aceasta e povestea pe care o alesesem pentru cititorii noștri doritori să afle cum trăiau românii prin Secolul al XVIII-lea. Ci alta pe care chiar Doina Ruști a găsit-o scotocind prin istoriile lui V.A. Urechia.
,,Cică prin noiembrie 1785, venindu-i văleatul, Maria, o fată orfană din Bucureșți și cu nițică avere, s-a trezit vizitată de niște pețitori. Printre ei se număra și unul Zamfir Brașoveanu dintr-un sat de lîngă București. Fata îl place, că era cam cilibiu, după cum și el o place. Așa că o urcă în trăsura lui și o duce acasă la Ghergani. Fata se simte atrasă de tot ce îi oferea toamna aceea tîrzie și, pe bună dreptate, își prelungește vizita cîteva luni. Pentru toată lumea din sat, nunta era iminentă. Dar, pe nepusă masă, nestatornicul Zamfir o pune pe fată în trăsură și o aduce la ea acasă. Și ca să nu se întoarcă cu mînă goală, îi ia fetei și bruma de avere, în baza cheltuielilor făcută cu cazarea ei la Ghergani. Prinzînd curaj și roșeață-n obraji, Maria înaintează jalbă către Moruzi, domn în două rînduri peste Valahia, în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, și el un moralist încercat...”. [Vodă avea acasă o doamnă cu vreo 30 de ani mai tînără, iabrașa Zoe (Elena), care îl albise cu aventurile ei, dar mai ales cu poetul Ianache Văcărescu care putea să-i fie tată. Și dacă ar fi fost doar Zoe, dar pe vodă îl mai necăjeau și soră-sa Ecaterina, și fata lui, făcută cu Zoe, tustrele clientele Văcărescului. (Puneți-vă în situația să faceți un film despre curvarul poet. Ce actor ați alege să-l interpreteze? Grea misie.) Plus că în adunările din Divan, jupîn Ienăchiță își cam bătea joc de el, cum că era prost ca o vită și abia știa să scrie și să citească. Toate aceste motive i-au fost deajuns lui vodă ca, venind cam pe nepusă masă la cea de-a două domnie, să-i răpună pe dată zilele poetului. Și ale lui, și ale fiului său mai mare (Alecu - n.m.)]”.
Revenind la Măriuța noastră, vodă îl cheamă la palat pe Zamfir, să-i dea socoteală. Măria ta, zice flăcăul, nu o mai vreau de nevastă fiindcă e ,,defectă”. Păi dacă ai văzut că e defectă, face vodă pe niznaiul, de ce ai ținut-o la tine, pînă ai îmborțoșat-o? Și de frica butucului de la Obor, băiatul s-a însurat cu fata chiar acolo, sub ochii lui vodă. Mai ales că, la zestrea-i modestă, un popă milos mai adăugase ceva stare și de la sine, după tradiție, să acopere gaura. Dar cine era popa? Era sfinția sa Constantin Pop, protopopul care o defectase și îmborțoșase pe fătucă. ,,Dacă-ti place de dumnealui, ia-l, a sfătuit-o popa, că altul mai bun nu găsim!...”.
Cum a murit regele Carol I
(Din notațiile reginei Elisabeta, cuprinse în volumul ,,Jurnal intim”, de Arabella Yarca.)
,,30 septembrie 1914. Mă trezisem pe la 5 și un sfert cu dureri groaznice de stomac. Regele, care dormea alături de mine, s-a trezit și el și văzîndu-mi suferința, m-a frecționat cu apă de colonie, ca să mă lase crampele. După aceea, observînd că mă liniștisem, m-a întrebat dacă mă simt mai bine. După răspunsul meu afirmativ, m-a îmbrățișat și mi-a spus că dorește să doarmă, pentru că se simte foarte obosit. Și s-a culcat la loc. De îndată ce a pus capul pe pernă, am auzit un fel de horcăit. I-am pus mîna pe frunte și l-am întrebat: «Karl, ce ai? Nu te simți bine?». Pentru că el nu răspundea, l-am strigat și mai tare: «Karl! Karl!». Dar aplecîndu-mă spre el, am observat că murise. Atunci am leșinat, după ce i-am mai strigat o dată numele... Cu toată puterea... Pentru că eram doi soți bătrîni, care se iubeau din tot sufletul. Doctorul Manu mi-a spus că regele s-a sfîrșit fără să simtă nimic, exact în clipa în care i-am auzit horcăitul... Singura mea consolare este că îmi simt sfîrșitul aproape...”.
Secvențe tăiate la montaj
 ,,Din totdeauna, cînd a fost să ne acorde vreun drept, cum ar fi despăgubirea din primul război, Occidentul s-a descotorosit de noi, «am fost o mare plictiseală», i-am «embarassat»“. (Și după al doilea război a fost la fel; tot așa va fi și după războiul din Ucraina - n.m.)
 ,,Deși eram în război cu nemții, unii generali și politicieni le-au vîndut muniție și armament de care soldații români ar fi avut mare nevoie pe front. La fel au procedat și cu aliații lor. Se știe cine erau acei trădători, dar nu s-a luat nici o măsură împotriva lor”.
 ,,Se pune întrebarea: de ce nemții care au bombardat Londra și Parisul și au făcut prăpăd în București, n-au bombardat și Iașii? Simplu: aici se aciuaseră trădătorii din guvern și din armată, spionii ruși, dar mai ales membrii partidului conservator, filogermani pe față. Filogerman era și I.I.C. Brătianu, dar primise ordin de la Masonerie să-l convingă pe regele Ferdinand să lupte de partea Alianței”.
 ,,Ziarul «Bucharester Tagblatt» apăruse în 1880. În timpul ocupației germane (decembrie 1916 –noiembrie 1918) apăruse versiunea românească «Gazeta Bucureștilor» la care au publicat, ca să nu moară de foame, Ioan Slavici și Tudor Arghezi. Desigur, laudîndu-i pe ocupanți. Pentru acest fapt, în 1919 au fost condamnați la cîte 5 ani de închisoare la Văcărești pentru ,,colaboraționism cu inamicul”.
(Fragmente din ,,Jurnalul unui medic militar, 1917-1918”, de Raul Dona).
PAUL SUDITU



Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite