File din istoria filmului românesc Jean Georgescu, un mare regizor român, pe nedrept uitat
  • 11-03-2024
  • 0 Comentarii
  • 163
  • 0

Actorul, scenaristul și regizorul român Jean Georgescu și-a manifestat pasiunea pentru cinematografie în anii în care această artă începea să evolueze și în țara noastră, rămînînd cel mai bine cunoscut pentru regia filmului „O noapte furtunoasă“ (1942), film produs de Ion C. Cantacuzino, cu Radu Beligan în rolul lui Rică Venturiano.
Jean (Ion) Georgescu s-a născut la 12 februarie 1901, în București. După absolvirea studiilor la Conservatorul Regal de Artă Dramatică, a debutat ca actor în anii ’20, jucînd în diferite companii teatrale alături de actori de renume ai momentului, printre care și Elvira Popescu. În cinematografie și-a început cariera tot ca actor, în filmul „Țigăncușa de la iatac” (1923), unde interpreta rolul unui „bonjurist”. Atras din ce în ce mai mult de cinematografie, a început să scrie scenarii de film. Dintre acestea - „Milionar pentru o zi” (1924, pe care l-a și regizat), „Maiorul Mura” (1928, regia Ion Timuș) și „Așa e viața” (1928, regia Marin Iorda).
Debutul în cinematografie a avut loc în anul 1924, cînd a realizat, în tripla postură de scenarist, regizor și interpret, comedia în două acte „Milionar pentru o zi”. Regizorul Jean Mihail, amintindu-și de premiera acestui film în iarna anului 1925, „împreună cu alte patru comedii străine de scurt metraj”, îi consemnează succesul, adăugînd că în celelalte pelicule jucau vedetele epocii: Charlie Chaplin, Faty şi Zigoto. ,,Îmi plăcea sa joc. Poate eram puţin comedian din naştere, poate eram puţin cabotin şi cabotinul din mine cerea de lucru”, spunea marele cineast. Plăcerea actorului de a juca, de a trăi fiecare personaj s-a transmis regizorului. Pe platou, Jean Georgescu nu explica, ci interpreta fiecare rol: ,,Am în mine toate personajele”, spunea el.
Deceniul parizian
al regizorului Jean Georgescu
La începutul anilor ’30, Jean Georgescu o pornea pe drumurile Europei, dornic să cucerească Parisul, și descindea în orașul-lumină cu 100 de franci în buzunar și cu o cutie metalică în care avea scurt metrajul Așa e viața, de Marin Iorda (în care avea un rol seducător, era simpaticul Gioni, un umil slujbaș rămas șomer, care recurge la tot felul de expediente pentru a-și astîmpăra foamea și nevoia de tutun). Oricît ar părea de ciudat, acest rol din scurt metrajul lui Marin Iorda avea să fie „pașaportul” lui Jean Georgescu de intrare în citadela filmului francez. Astfel se face că, după cîteva roluri episodice, după căsătoria cu o fată de 18 ani, de profesie secretară și stenodactilografă, Raymonde Geneviève Beauparrain (o căsătorie care...îl va costa, cum vom vedea la timpul potrivit), el va deveni, vreme de un deceniu, un important cineast francez, scenarist și regizor.
Deceniul parizian al regizorului Jean Georgescu rămîne o perioadă fastă a experienței sale cinematografice. În anul 1933, regizorul va realiza filmul de metraj mediu La miniature (Miniatura), pe un scenariu propriu – după o piesă de teatru de Georges Bernanos și, în același an, semnează scenariul filmului Ça colle de Christian-Jaque, o poveste cu Mimile, Totoche și nevasta celui dintîi (interpretați de Fernandel, Ouvrard ș Loulou Hégoboru). Personajele centrale sînt doi vecini caraghioși și copilăroși care, ca toți eroii autentici de comedie, declanșează involuntar „dezastre”, pe care, fără ajutorul nevestelor, nu le-ar putea stăpîni.
Întîlnirea cu Fernandel
Iată ce povestește Jean Georgescu despre colaborarea cu marele actor francez.
,,Fernandel! Neuitatul Fernandel a jucat într-un film al cărui scenariu a fost scris de… mine. Cine ştie aceasta? Cîţi dintre cei care ştiu au relevat însemnătatea faptului? În sfîrșit, să trecem… Să trecem la «neuitatul Fernandel» de la care păstrez cîteva amintiri inedite. L-am cunoscut – din vedere – pe cînd turna în filmul «Răsfăţatul escadronului» la studiourile «Pathé» unde mă introdusesem cu greu, vrînd să văd cum lucra regizorul Ozep, pe atunci renumit. Dirija pe un mare platou filmul «Mirage de Paris». În curtea dintre platouri, era construit un colț de decor de cazarmă. Acolo filma Fernandel, ca soldat. Un superior se răstea la el; era vorba de corvoadă. În spatele lui Fernandel, un alt soldat ţinea o roabă; acesta mi-a atras involuntar atenţia. Nu-l mai văzusem pe ecran. Am aflat de la un cunoscut din echipa filmului că-l recomandase Fernandel pentru un rolişor. Se numea Jean Gabin.
Mai tîrziu, un an şi ceva, s-a întîmplat ca în urma unui concurs proiectul meu de scenariu să fie achiziţionat de casa Frogerais şi de regizorul Christian Jaque. Regizorul m-a luat cu el acasă la Fernandel, care trebuia să joace rolul principal, ca să-i povestesc scenariul: «Ai mare haz cînd povesteşti – îmi spune Christian Jaque – mai ales cu micul dumitale accent». Cînd producătorul s-a decis definitiv asupra scenariului, m-a pus şi el să i-l povestesc. I l-am jucat «da capo al fine». Era încîntat.
Ajuns acasă la Fernandel, eu, mai tînăr, puţin sfios… Înţelegeţi, situaţia nu era de toate zilele, mi se cam încetinise respiraţia. Ajuns la momentul critic în care trebuia să încep povestirea, am făcut o pauză. În acest timp aud pe Fernandel: «Aşa, aşa, respiraţi bine!».
Sesizase emoţia mea. Această paranteză a lui m-a ambiţionat, i-am dat drumul cu aplomb, căutînd să fiu cît mai expresiv în vorbă şi în gest, astfel că spre sfîrşit i-am spart un pahar de pe tava cu trataţii. «Ça colle!» exclamă Fernandel. Expresie pur franţuzească, care în româneşte ar cam însemna: Merge! S-a făcut! De atunci filmul care iniţial se numea «Papier peinte» (Tapet) a adoptat drept titlu exclamaţia lui Fernandel: «Ça colle».
La primul tur de manivelă a apărut şi compozitorul muzicii, un debutant angajat în urma intervenţiei mele. Fusesem buni amici în adolescenţă, era român de origine, Francis Chagrin, astăzi cunoscut compozitor în Anglia. Cînd s-a recomandat lui Fernandel, acesta din urmă l-a întrebat:
– Cum ați spus că vă numiți?
– Francis Chagrin (necaz, în românește – n.red.), a răspuns timid compatriotul nostru.
– E trist!… a conchis Fernandel cu aer de compătimire. Apoi, zîmbind, lui Christian Jaque: Pentru o comedie, numele lui pe generic e un adevărat «trouvaille!».
În cursul filmării, într-o scenă, trebuia ca Fernandel, ajutat de un vecin, să adune mobila la mijlocul camerei, ca apoi să lipească tapet pe pereţi. Printre altele se găsea şi un bufet înalt din două piese, model vechi. La partea de sus bufetul avea două uşi lungi cu geamuri înflorite şi urma să fie tras de cei doi spre mijloc. În timpul acestei manevre, partea de sus a bufetului trebuia să se răstoarne şi geamurile de la uşi să se spargă, la care Fernandel urma să spună cu un aer naiv – apropo de geamurile uşilor bufetului – «s-au spart!»
A început filmarea şi totul a mers perfect, numai că unul dintre cele două geamuri nu s-a spart şi noi ceilalţi, din dosul aparatului, am avut un moment de teamă. Fernandel, fără să-şi piardă cumpătul – arătînd partenerului geamul rămas întreg – a spus candid, zîmbind cu toţi dinţii.
– Nu s-a spart!
– Bon! Coupez! a strigat Christian Jaque și un hohot general a cuprins platoul. Scena s-a înscris ca bună și s-a trecut la următoarea.
În ziua ultimului tur de manivelă, «neuitatul Fernandel», după ce a terminat ultima scenă, s-a întors din cabină și mi-a adus fotografia alăturată, spunîndu-mi: «Pour vous, Georgesco. Et merci!»” (Jean Georgescu, ,,L-am cunoscut pe Fernandel”, Cinema, 1971).
Revenit în România, va realiza o capodoperă cinematografică și cîteva filme de suflet
La capătul deceniului al IV-lea, cînd izbucnea războiul și alții o porneau din România spre nicăieri, el revenea acasă, folosindu-și experiența la realizarea filmului ,,O noapte furtunoasă”, turnat în timpul războiului, în anul 1941, în condiţii tehnice extrem de grele, pe un platou improvizat, peliculă considerată prima mare realizare a filmului românesc.
După zece ani, în 1952, regizorul a ecranizat schiţele lui I. L. Caragiale, „Arendaşul român”, „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” și „Mofturi 1900“. În filmul „Directorul nostru”, realizat în 1955, Grigore Vasiliu Birlic realiza un rol de comedie memorabil.
,,Calităţile regizorale ale lui Jean Georgescu, chiar atunci cînd sînt exersate pe scenarii clorotice («Visul unei nopţi de iarnă» în 1946, după o piesă de Tudor Muşatescu, sau «Directorul nos­tru») îi relevă un umor de substanţă, pentru că realizatorul înscrie întotdeauna – şi asta-i un inedit – gagurile într-o atmosferă pe care o reclamă acţiunea prin acel plan doi, întotdeauna existent, şi care subliniază pregnant ideea artistică”, scria Tudor Stănescu despre el în Revista Cinema.
În anii ’70, Jean Georgescu nu a mai putut face nici un film. Vremurile se schimbaseră și marele regizor a fost evitat de casele românești de producție cinematografică, în viața personală fiind silit să divorțeze de soția sa franțuzoaică.
,,Preţul nesupunerii artistului la constrîngerile politic-administrative ale vremii a fost uriaş. Dar peste el Jean Georgescu preferă să treacă cu eleganţă, fără patimi vindicative. «À quoi bon?», ţi-ar spune acest om care a rezistat intemperiilor, a luptat cu zîmbetul pe buze pentru ca zîmbetul să nu piară dintre noi. Un caz unic in istoria cinematografului românesc, o pildă de demnitate umană si artistică reprezintă pentru contemporani Maestrul. Dar cine mai are azi timp de pilde?”, scria criticul de film Alice Mănoiu în 1991.
Așadar, după ce a înfruntat ostilitățile dramatice ale unor ,,obsedante decenii”, regizorul Jean Georgescu a trăit apoi, uitat, ani mulți, pînă la vîrsta de 93 de ani. A încetat din viață pe 8 aprilie 1994, la București.
R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite