Într-un film american, finanțat de partidul comunist de acolo și dat, acum mulți ani, la televizor, personajul prin­cipal era un negru care ajunsese totuși butler (majordom) la Casa Albă. Rolul era interpretat de astăzi uitatul cîntăreț de culoare Paul Robeson, angajat plenar în lupta pentru drepturile negrilor din SUA, și care avea să-l anticipeze pe celebrul avocat Martin Luther King. Pentru abnegația lui, sovieticii l-au invitat pe Paul Robeson la Moscova și i-au decernat Premiul Lenin pentru Pace. După aceea, l-au trimis într-un lung turneu prin țările socialiste, ajungînd și la București, unde a concertat la Sala ,,Floreasca”.
Revenind la filmul nostru, în sarcina bietului om cădea curățenia generală din interiorul Casei Albe. De dimineață și pînă seara, ștergea praful, schimba apa la flori și punea la loc pe rafturi cărțile, fiindcă președintele citea ca la balamuc, dădea cu aspiratorul pe covoare, scotea ușile din țîțîni și le ungea, să nu scîrțîie. Și cînd trecea cu pămătuful în mînă prin odăi, se prelingea ca un șoarece pe lîngă pereți sau ca moartea, cum citisem undeva că mai face moartea cînd n-are chef să mai poarte coasa-n spinare. Ca să nu-l deranjeze pe Mister President care, și așa, are destule pe cap cu chinezii, care sînt așa de mulți, și cu rușii, de-un tupeu de speriat. Cîteodată, cînd la Casa Albă se anunțau oaspeți mai simandicoși, butlerul mai dădea o mînă de ajutor și la bucătărie. Buun.
Și în timpul acesta, ce făcea Prima Doamna a țării? Păi, ce să facă și ea, că nu pot să mă abțin la o trimitere către două situații cînd au apărut două dintre Primele noastre Doamne. Una cu răvășitoarea Carmencita cînd se întreținea cu Brigitte, bunicuța lui Emmanuel, prilej să-mi apară în minte frumoasa actriță Mirela Zeta spunînd: ,,Fă-mă, Doamne, Prima Doamnă!”, într-o comedioară leșinată, în ciuda unui florilegiu de tineri și talentați actori. Și a doua: ,,Scoală, fă, că te-am făcut First Lady” - cu Traian Băsescu în 2004, către consoartă. Așadar, ce făcea Prima Doamnă a Statelor Unite? Treaba ei, fiindcă avea destule secretare, cameriste și dame de companie, despre care însă nu se vorbea în film. Decît tîrziu și la televizor, cînd Bill Clinton, rămas singur în birou cu o secretară de-astea, era să-i ardă rochița cu trabucul într-o partidă de sex neconvențional.
Oficial, Paul Robeson făcea scrimă cu mătura și fleșcălăul, dar mai făcea și altceva. De aceea, vă invit să vă aduceți aminte de scena aceea din filmul ,,Moromeții”, cînd Moromete se duce la primărie să-l roage pe secretar să-l mai amîne cu plata foncierei pînă la iarnă, încolo.
- Nu pot, Moromete, îl ia în șuturi secretarul. Ce tot veniți să va milogiți de mine, că nu mie trebuie să-mi plătiți foncierea, ci statului. Și dacă nu v-o plătiți, vă iau vita din bătătură, băăă!, fiindcă, anul ăsta, finanțele e mai ale dracului ca oricînd!
Și ieșind Moromete din birou, cine dădea cu mătura pe dușumele, de fapt, trăgînd cu urechea la ce se discuta în biroul secretarului? Un amărît din primărie, care, după aia, vărsa totul primarului.
Dar butlerul de la Casa Albă nu era un tiriplicea. El avea un statut special - era un servitor de casă mare. Sau, cum se exprimase odată Eugen Barbu, dar referindu-se la altă categorie profesională, era chelner de bacșișuri mari. Lucrînd în marile restaurante, ei veneau în contact cu lumea luminată, oamenii grei - ce mai dorește dom’ procuror?, sau - să vă pun pe grătar niște fudulii de la mama lor, dom’ general, dom’ doctor sau tovarășe prim?...
E superfluu (cum se exprimase odată profesorul stalinist Vicu Mîndra, referindu-se la dramaturgul Paul Everac, și nu-mi plăcuse, de aceea rectific): e de prisos să mai spun că băieții ăia, prin natura profesiei lor, era musai să fie și ciripitori unde trebuia și să raporteze ce auziseră cînd turnaseră în pahare. Chiar dacă securiștii montaseră deja microfoane în scrumiere și glastrele cu flori, nu le strica încă o sursă de informare.
Dar, de îndată ce i se termina ziua de muncă și se ducea acasă, se schimba și atitudinea butlerului, și din omul umil de dinainte se ridica stăpînul. Ca atare, își îndrepta spinarea și cînd își găsea poziția cea mai comodă în limuzină, abia își mișca buzele: mînă, mă, că se răcește piftia! Și procesul metamorfozării sale într-un tiran continua și acasă, cînd nu numai negrii, asiaticii și amerindienii, dar și întreaga familie se prelingea ca moartea pe lîngă pereți, să nu-l budeze pe dînsul, servitorul care avea la rîndu-i servitori...
* * *
Mă gîndesc să încropesc un jurnal, ca din mîna lui Iohannis, despre peripețiile din cele două cincinale de trîndăveală la Cotroceni, ceva care să apară exact în ultimile sale zile de mandat. Dar trebuie să mă grăbesc, deoarece parcă văd cum or să mi-o ia înainte Seviciile și or să arunce pe piață filmulețe, fotografii și tot felul de hîrtii compromițătoare cu mediocra pereche provincialo-prezidențială făcînd și dregînd chestii în vreun hotel din Paris sau dracu’ mai știe unde. Ca, de exemplu, contemplînd siderați templul mayaș de la Machu-Picchu, Peru, sau încercînd să arunce cîțiva firfirici în Fontana di Trevi, dar doamna poartă un taior fără buzunare, și domnul nu umblă cu mărunțiș, că
doar nu e popă plecat langa cu botezul prin sat. Da, da, să mă grăbesc, fiindcă alaltăieri nesuferitul de ,,Ceaușescu” deja mi-a luat-o înainte făcîndu-l de cacao pe Iohannis, întîiul nostru turist și jupîn peste toți corupții, dacă nu știa.
Pe de altă parte, aceste manevre au menirea să-i arate lui Iohannis că, timp de 10 ani, alde Pahonțu, Coldea au jucat un teatru ieftin, de trotuar, commedia dell’ arte, căci lăbăreala aia cu să trăiți și ordonați, dom’ președinte! a fost o sarcină de serviciu, care ținea de fișa postului. Exact ca în filmele cu mafioți, cînd șoferul în livrea și cu pistolul la șold coboară primul din
limuzină, cu șapca-n mînă, să deschidă portiera
bossului. Dar, în realitate, șoferul este adevăratul boss, iar celălalt doar un figurant plantat în limuzină la șto’, să deruteze inamicul.
Scrierea mea vreau să fie ceva peste serialul ,,Căprar la Cotroceni”, lansat de Mircea Dinescu în ,,Cațavencu” acum vreo 20 de ani. De fapt, mai mult niște observații generale făcute de un biet slujbaș care a reținut doar ambianța unor evenimente politice fără importanță. Mai exact, ce se poate vedea dintr-o gheretă pusă la intrarea într-o instituție, un jurnal de succes, pe moment, că era nevoie să te scoli cu noaptea-n cap miercurea, ca să apuci revista și să afli ce isprăvi a mai pus la cale Iliescu în cele trei mandate ale sale. Dar, nu după mult timp, ,,Căprarul” a cam început să se fezandeze. Nenorocirea era că, din ghereta aceea, nu se vedeau decît Leul impozant de pe bulevard; geamurile negre ale limuzinelor, care intrau și ieșeau de la Iliescu; uneori, cîte o pasăre zburînd din copacii parcului și cîinii sepepiștilor de serviciu la poarta de intrare. Sau, cînd se ivea cîte un moment de răgaz, căprarul mătura frunzele de pe aleea principală, sau, după caz, rînea zăpada.
Ar fi fost cu totul altceva dacă vreun sfetnic de încredere al lui Nea Nelu, politician sau sepepist cu darul scrisului, sau chiar ziarista Corina Crețu, pupila lui, ar fi pus mîna pe condei și ar fi lăsat posterității pagini nemuritoare despre el. Așa cum Grigore Ureche a scris despre domnia lui Ștefan cel Mare, iar Dimitrie Stavrinos despre Mihai Viteazul.
* * *
Deși sînt morți, unul mai demult și altul mai dincoace, din cînd în cînd, bătrînii staliniști Aurel Baranga - Aurel Leibovici (1913-1979) și Silviu Brucan - Saul Bruckner (1916-2006) revin în actualitate, fie și pentru o zi, prin cîteva vorbe profetice. Să le explicăm, așadar.
Intelectualul Aurel Baranga, o vreme, a fost medic dermatolog prac­tician, pentru ca, mai tîrziu, să se dedice dramaturgiei, scriind cu precădere co­medii sati­rice. În tinerețe, scrisese poezii lirice și, spre bătrînețe, fabule. Îl debutase Arghezi în ,,Bilete de papagal”. Simpatic, inteligent și speculativ, ca mulți evrei, a știut să-și facă prieteni. În paralel, a slujit comunismul și pe Ceaușescu. Urmarea a fost că i s-au jucat toate piesele la radio și la televizor cu nevastă-sa, Marcela Rusu, în toate rolurile principale feminine. Cel puțin una dintre comedii ar rezista și astăzi, căci arhitectura construcției și limbajul poartă amprenta nemuritoare a lui Caragiale, unul dintre cei mai mari dramaturgi universali. Aurel Baranga avea ușa deschisă oricînd la Ceaușescu. A fost director la Teatrul Național din București și membru în C.C. A rămas în amintire și printr-o sintagmă cu valoare de maximă : ,,Vom promova numai proștii, cu condiția să fie și lichele”. Regulă care se aplică mai ales în zilele noastre începînd cu Palatul Cotroceni și pînă în străfundurile societății. De reținut verbul auxiliar a vrea la viitor plural, cu trimitere la cineva atît de puternic, încît poartă la buzunarul de la ceas destinul cuiva sau chiar al unei mulțimi.
Silviu Brucan n-a fost un intelectual și, în afară de un certificat de 4 clase primare, n-a putut să producă un do­cument despre studiile sale ulterioare. Totuși, un autodidact neobosit. Neplăcîndu-i să vîndă stofe în magazinul tată­lui său, a îmbrățișat ga­ze­tăria, debutînd la zia­rul monden ,,Gazeta de Seară”, unde patronul, un oarecare Dumitru Ceacîru, i-a schimbat numele din Bruckner în Brucan. Observați potriveala stranie, dar întîmplătoare, cu Iosif Vulcan și Eminescu. S-a aruncat în vîltoarea luptei comuniste, devenind un apropiat al Anei Pauker și Gheorghiu-Dej, care l-a promovat secretar de redacție la ,,Scînteia”. De drag ce le-a fost, tovarășa Ana și Ghiță l-au trimis în exil ca ambasador în America și reprezentant al României la ONU. Petre Roman i-a restituit cheile vilei din Primăverii cu condiția să se încuie pe dinăuntru și să arunce cheile pe fereastră. N-a avut niciodată prieteni, căci s-a iubit doar pe sine. Deși n-a fost un intelectual, de la el ne-a rămas o altă vorbă de duh: ,,Copiii noștri îi vor conduce pe copiii voștri”. De reținut același verb la viitor care reduce la esență timpul scurs de la instaurarea comunismului în România (1946) și pînă astăzi, cînd copiii și nepoții bolșevicilor de odinioară supraveghează aplicarea capitalismului atît de original în țara noastră.
PAUL SUDITU