Trenul se legăna ușor... Mai avea cîteva sute de metri pînă să intre în Gara Ciulnița. Călătorii care trebuiau să coboare își luaseră bagajele din timp se îndreaptau cu ele pe culoar, înaintînd spre ușă. În compartimentul în care mă aflam, în fața mea mai rămăsese o femeie, uscățivă, cu părul grizonat din cauza vîrstei și, probabil, a necazurilor vieții. Venea de la Constanța, și, pînă la Ciulnița, nu scosese o vorbă. Tot timpul părea dusă pe gînduri, cu privirea ațintită spre fereastră... Cînd trenul s-a oprit în stație, și-a luat mîna de la gură, și atunci am observat că, în ciuda vîrstei, mîinile îi erau extraordinar de fine, ceea ce m-a făcut să cred că mă aflam în fața unei femei care, după toate aparențele, fusese cineva la vîrsta ei.
- De cît eori trec prin această gară, mă ia cu tremurat de la inimă, domnul meu, îmi zise femeia, fără ca eu să-i fi spus ceva.
Suprins de felul în care mi se adresa, o întreb, pe același ton amabil:
- Cred că ați avut o experiență neplăcută, de vorbiți cu atîta năduf...
- Eram tînără, domnule! Abia terminasem ASE-ul, și după două-trei luni am fost repartizată să lucrez în port, la Constanța, contabilă... În acest oraș am cunoscut un băiat de o vîrstă apropiată... Tineri amîndoi... Frumoși... El era din Ciulnița, iar eu, din Lehliu... Sîmbăta, după încheierea programului de lucru, cînd mă întorceam la ai mei, mergeam împreună pînă în Ciulnița; el cobora aici, iar eu îmi continuam drumul pînă la Lehliu. În scurt timp, ajunseserăm atît de buni amici încît, pînă seara, cînd urma să ne revedem, mi se părea că timpul stă în loc... Ieșeam la plimbare pe faleză, ori mergeam la cofetărie... El era singur la părinți, ca și mine, lucra la CFR, inginer... Tinerețe... Frumusețe... Planuri de viitor și de viață... Ne propusesem să ne căsătorim...
- Povestea dumneavoastră, pe cît de tristă, pe atît de interesantă este... Îmi place cum spuneți... Tinerețe... Frumusețe... Planuri de viață...
- Numai că nu întotdeauna îngerii sînt cu tine... Poate așa le e scris unor oameni, ca în viața lor să apară ceva neprevăzut... Eram cu prietenul meu și, în tren, a avut o mică altercație cu un cetățean de seama noastră, dintr-un grup de trei tineri... Am avut impresia că respectivul conflict se încheiase, dar nu a fost așa... Cei trei, coborînd înainte ca prietenul meu să se dea jos din tren, l-au înșfăcat de pe scările vagonului și, în pumni și picioare, l-au dus spre peron, unde l-au lăsat fără suflare... Toată nenorocirea s-a petrecut sub ochii mei... La venirea Salvării nu s-a mai putut face nimic, ci doar să i se constate decesul... Prietenul meu avea să moară pentru că îndrăznise să-mi sară mie în ajutor, după ce unul dintre criminali îmi adresase niște vorbe urîte... De atunci, de cîte ori trec cu trenul prin Gara Ciulnița, simt o puternică repulsie, amestecată cu un dispreț total față de oamenii de aici.
- Doamnă, primiți consolările mele, îi zic, luînd povestea sa de viață ca pe o întîmplare adevărată, gîndindu-mă la drama din anii tinereții sale, cînd, în loc să se bucure alături de alesul inimii ei, în haine de mire, a trebuit să-l conducă pe ultimul drum, în haine de înmormîntare... Dumnezeu să vă poarte de grijă, că nimeni nu știe ce poate să ne aducă ziua de mîine.
- Așa e, domnule! O, dar ce repede a trecut timpul... Mai sînt cîteva minute și voi ajunge la Lehliu... Să auzim de bine!, spuse femeia, îndreptîndu-se, pe culoar, spre coborîrea din vagon.
Rămas singur în compartiment pînă la București, mă trezesc vorbind ca și cum aș fi avut în față o mulțime de oameni:
- Fiecare om e o poveste care are povestea ei.
Și mă gîndeam la doamna care pînă mai adineauri îmi vorbise despre o întîmplare tristă, poate cea mai nefericită din viața ei, pe care a fost nevoită să o trăiască în anii tinereții sale, și care avea să-i lase pentru totdeauna urme adînci, săpate de lacrimi în suflet și pe obraz.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”