Femeia din vis
  • 23-10-2023
  • 0 Comentarii
  • 188
  • 0

Singurătatea face parte, ca şi iubirea şi moartea, din existenţa noastră, a oamenilor, de cînd ne naştem şi pînă ce părăsim această lume. În jurul nostru sînt cohorte de oameni care trăiesc în singurătate, şi nu că vor ei, aşa a vrut soarta cu ei... Aşadar, de cînd mă ştiu am fost un om singur încă din anii tinereţii, cînd îmi doream să am în compania mea o parteneră de viaţă, de care să fiu îndrăgostit mai mereu... Din păcate, toate speranţele mele din adolescenţă aveau să rămînă la stadiu de poezie... Iată că am adus în discuţie cuvîntul poezie... Poezia este cea care mi-a trezit sufletul la viaţă din amorţeala de care, zău, am crezut că nu voi mai scăpa... Dar cînd e să fie bine, atunci este... Anii au trecut ca păsările pe sub bolta cerului şi ca vîntul prin pîlcuri de verdeaţă... Păsările mi-au inspirat dragostea de poezie şi aşa am început să scriu şi să-mi vindec multe din clipele mele de singurătate, sperînd în ziua cînd tot calvarul acesta va lua sfîrşit... Şi a trebuit să treacă destulă vreme pînă ce miracolul avea să se întîmple, trecînd din viaţa mea o perioadă destul de lungă, cu nervi şi încercări de toate felurile... Am fost un adolescent dinamic, conştientizînd, însă, că nici o femeie pămînteană nu s-ar grăbi să se uite la unul ca mine, cu un beteşug fizic destul de grav, poate doar o ființă din alte lumi şi alte universuri galactice, mai poetice decît lumea de aici... Îmi închipuiam că doar acolo ar fi putut exista femeia pe care mi-o doream... Şi pe ea, femeia aceasta, cu chip de înger, aveam s-o întîlnesc, într-o zi, plimbîndu-mă prin furnicarul de stele de pe cer, mai aglomerat decît e mulţimea pe aici, în zi de bîlci... Ieşisem să-mi plimb căţeii... Tocmai cînd nu mai aveam în mine forţa de a învinge ceea ce aveam de învins, singurătatea ploilor de toamnă, a gerurilor aspre, la un semafor, cu ochi de veveriţă şi cristal de salcie verde, pe unde trebuia să treacă toată lumea, numai ce simt că cineva mă trage de mînă.
Am crezut că era un poliţist de la circulaţie, cum e cazul pe aici, pe Pămînt, pentru că, în acelaşi timp, am auzit de undeva un fluier de graur, cum auzeam toamna prin grădină, cînd strugurii dădeau deja în pîrgă. Dar nu era aşa, am crezut că am greşit şi că am trecut necontrolat în altă dimensiune, în altă lume decît cea de aici, în care nu ştii încotro să mergi şi pe cine să asculţi, la ce poartă sentimentală să baţi pentru a-ţi găsi liniştea. Cred că dormeam sau visam, cînd, iată, cineva m-a apucat de braţ şi m-a îndemnat să grăbesc pasul, altminteri aş fi rămas aici, pe pămîntul meu, cu căţeii, şi aş fi pierdut tot cerul acela de lumină. O lumină orbitoare, strălucitoare... Grăbesc pasul aşa cum mi se porunceşte şi în cîteva clipe mă văd trecut de partea cealaltă a trotuarului, unde puhoi de lume venea în urma mea, ca valurile de apă cînd plouă cu rupere de nori... Și văd că aici lumea e altfel decît aceea pe care o cunosc de cînd mă ştiu şi în mijlocul căreia am crescut, cu puţine bucurii şi mai multe tristeţi... Privind în dreapta si stînga mea, numai ce văd că persoana care mă luase de mînă era o femeie ca un măr în floare, ca floarea-soarelui, ca un salcîm înmiresmat, atît de uimitoare. Nu-mi găseam cuvintele să mă comport cît mai elegant, pentru ca nu cumva să o pierd. Cuvintele îmi dispăruseră definitiv de pe buze, din inimă, din suflet și, dintr-o dată, parcă devenisem un alt om. Nu mai eram singur, pentru că femeia aceea era o adevărată Afrodita, care mă privea din creştet pînă în tălpi cu admiraţie... Eu nu mai aveam părul lung, ca în adolescenţă, nici vigoarea tinereţii, mă schimbasem, devenisem parcă un intergalactic visător, care toată noaptea se răsucea în aşternut, bolnav de migrene, de singurătate, de lacrimi...
Acum aveam în faţa mea o femeie tînără şi frumoasă ca lumina soarelui de pe ţărmul mării... Mă privea lung, cu ochii licărind galeș, trezind în mine cele mai frumoase sentimente... Îi simţeam sufletul aproape și inima bătîndu-i sacadat... Era atît de luminoasă încît îmi doream din adîncul sufletului să mă ţin cît mai aproape de ea şi să nu o pierd cumva prin mulțimea aceea de la semafor. Iată cum destinul a lucrat pentru mine, aducîndu-mi-o în cale pe femeia aceasta, care nu ştiu dacă era din carne şi oase sau un duh venit din Ceruri, dar care încerca să mă îmbrăţişeze, ceea ce nu mi se mai întîmplase niciodată pînă atunci. Mă privea cu atîta intensitate, de parcă ar fi vrut să mă hipnotizeze. În cele din urmă, am auzit-o zicîndu-mi:
– Nu te necăji, lumea este făcută aşa cum este, cu bune şi rele... Dar nu uita de proverbul pe care probabil că l-ai auzit de multe ori în satul tău, de la părinţii și de la sătenii tăi: „Fiecare buruiană are umbra ei”.
Și iată cum ființa asta intergalactică, cu părul lung, negru, intrase în vorbă cu mine, fără să ştie măcar cum mă cheamă. Aflase probabil cîte ceva despre mine, despre existența mea pe această lume, de la norii de ceaţă care se înălţă din strămoşi, după fiecare ploaie abundentă, sau de la vreun nepămîntean, care poposise în fuga fulgerului pe-aici... Era o Afrodita dospită în chip de femeie de lună nouă şi bucurii poetice. Nu-mi puteam lua ochii de la ea, făcîndu-mă să uit de lumea din care venisem însingurat, frămîntat de toate nemulţumirile mele sufleteşti. Dar iată că Dumnezeu lucrează pentru sufletul tău, pentru liniştea ta, dimpreună cu îngerii Săi.
– De cînd nu te-am văzut... Eram o copilă, cînd părinţii mei au cumpărat pe Epsilon o casă, nu cum sînt ale voastre, aici, pe Pămînt... O casă deosebită, clădită din grinzi de aer proaspăt şi acoperiş de cîntec de privighetoare... Acolo ne-am cunoscut prima oară, erai teleportat pentru un schimb de experienţe poetice... Nu am avut posibilitatea să vorbim si nici să ne cunoaştem îndeaproape, pentru că părinţii ne-au ţinut departe unul de altul... În această dimineaţă, Împăratul ceresc a vrut să ne cunoaştem şi să ne împărtăşim din tainele viselor noastre... Din tainele universului... Tu încă eşti pămîntean, eu galactică... Nu întîmplător sînt aici cu tine, la semaforul acesta pe la care trece atîta lume pe care n-ai s-o cunoşti niciodată... Soarta a făcut să te întîlnesc pe tine... Încotro vrei să mergem? - mă întrebă ea.
Rămăsesem fără grai, ca mutul, și rece ca gheaţa din care se face crucea pentru sfînta zi de Bobotează. Nu mai aveam nici aer, şi nici cuvinte... Cum încotro să mergem? Eu trebuia să-mi plimb căţeii, să-şi facă nevoile... De-asta am ieşit cu ei cu noaptea în cap... Încotro să merg cu această femeie care îmi inspiră atîta poezie: poezia soarelui, poezia lunii, poezia luceafărului... Iată, miracolul s-a întîmplat pentru amîndoi... Îmi propusese să merg cu ea, fără să ştiu cu cine vorbeam şi pe cine aveam în faţa mea.
– Tu cine eşti? Nu te-am văzut niciodată în viaţa mea, îi zic.
După o scurtă pauză, numai ce-s întrebat, cu vorbe ce păreau murmure de vînt în serile călduroase de vară sau clinchet de apă cristalină din izvoarele de sub poale de păduri... Privindu-mă cu ochii ei, ca două gărgăriţe jucăuşe, atît de frumoşi, atît de strălucitori, atît de poetici, îmi zise:
– Am venit fiindcă am auzit strigătul tău din lumi îndepărtate, de pe alte planete, din alte lumi anterioare.
Vorbele ei m-au cucerit şi m-au dus cu gîndul la rădăcinile neamului meu, risipit în veşnicii pe malurile Trotuşului, de unde, cu traista de gît, cu nişte tîrlici în picioare, am venit în București să-mi fac un rost, cum se zice... Şi eram tînăr chipeş, cu părul lung, negru, lăsat pînă peste umeri... Ce păcat că fetelor nu le cădeam la inimă şi nici nu aş fi avut cum să fiu acceptat de ele, ca prieten. Nu doar din cauza beteşugului meu, dar aveam şi nişte metehne ţărăneşti, cum ar fi, să rîd în hohote în mulţime, fără să-mi pun mîna la gură, cînd găseam ceva ce mie mi se părea amuzant, sau să dau în plîns cînd vedeam vreun copil desculţ în tramvai, cerşind, compătimindu-1 cu glas tare, gîndindu-mă la mine, la cît de necăjit am fost în anii copilăriei. Atunci mi-am zis ca pentru mine, în sinea mea: Cînd nu te aştepţi, Dumnezeu lucrează pentru tine... Şi Dumnezeu a lucrat pentru mine să-mi depăşesc condiţia de om singuratic, iar întîlnirea cu această femeie miraculoasă avea să fie dovada grijii Lui. Acum am pe cineva care să mă înţeleagă, să mă asculte în momentele dificile. Femeia aceasta probabil că înţelegea ce doresc de la ea, o dragoste curată, pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Profitînd de faptul că se uita lung la mine, aproape bîlbîindu-mă din cauza emoţiilor, îi zic:
– Cît de frumoasă eşti!, iar ea, îndreptîndu-și chipul frumos spre mine, îmi replică:
– Generozitatea există peste tot, chiar şi în această lume unde se trece pe la acelaşi semafor şi unde nu circulă nici un mijloc de transport. După cum vezi, din ambele sensuri trec, fără o destinaţie anume, numai suflete care cîndva au aparţinut doar omului... De fapt, există una, dar pe care, deocamdată, nu ţi-o pot spune... Doar după ce ne vom cunoaşte mai bine.
– Ce frumos... Ce-ar fi ca acest moment să fie perma­nent pentru noi ca o binefacere a creaţiei luminii cereşti.
– Eşti din universul meu, îmi zice, direct. De ani-
lumină umblu prin universul gîndurilor tale ca să te întîlnesc în lumea ta, să fiu un moment cu tine, cum sînt
în realitate, acum, în lumea mea intergalactică.
Din vorbă în vorbă, femeia aceasta cu mîinile ca de pianistă, cu sufletul ca un lan de maci în floare, cu trupul îmbătător de pafumat, mă privi tot mai insistent și mă întrebă, cu un zîmbet șăgalnic în colțul gurii:
– Dar tu de unde vii şi unde mergi?, și începu să rîdă, dezvelindu-și dinţii mărunţi, albi, ca nişte mărgăritare, care îi sporeau frumusețea chipului.
Tot timpul cît am stat la acel semafor, am vorbit de parcă cuvintele mele nu mai erau ale mele, ci nişte semne de punctuaţie, așteptînd răspunsul de la acea femeie îmbrăcată în cer albastru, cu o beretă de curcubeu înamorat pe fruntea-i îngustă ca o potecă de vis scoborîtor pe marginea unui rîu legendar.
– Ştii, eu iubesc florile, în lumile mele anterioare bunicul meu dinspre mamă a avut un atelier de pictură... Pare ciudat, nu?, mă întrebă ea.
Cuvîntul atelier... pictură mi-au atras atenţia, gîndindu-mă că mă aflam probabil în faţa unei femei care se trage dintr-o familie cu veleităţi artistice. Să mă convingă că aşa este, apăsă pe un buton pe care-l avea implantat sub unghia de la degetul mijlociu, şi deodată apăru în faţa noastră un ecran luminos foarte mare, pe care era proiectată imaginea unui tablou realizat din flori de trandafir, de liliac, de frezie şi de maci. Proiecţia ţinu doar cîteva secunde, iar ecranul dispăru în neant, așa că nu am reuşit să descifrez semnătura autorului, să ştiu dacă pictura era a ei, a bunicului sau a altuia din mulţimea aceea de oameni necunoscuţi.
– Eu nu am asemenea preocupări, îi zic, după care începu să mă întrebe despre viața mea, curioasă, ca orice femeie, să știe cu cine are de-a face.
I-am mărturisit, cu toată sinceritatea, că iubesc arta cuvîntului scris... Un zîmbet special, cald, primitor, apăru pe chipul ei luminos... Era ca o portiţă de lumină prin care îngerii intră în trupul omului pentru a-l feri de necazuri... Din acel moment am avut revelaţia femeii-mit întru încarnare si bună dispoziţie. Chipul femeii, loial universului căruia îi aparţinea... Dar cînd să mai zic ceva, deodată, am adormit din picioare, iar cînd dormeam cel mai bine, m-a trezit zbîrnîitul telefonului. Era o colaboratoare pe care n-o mai văzusem de ani-lumină, de cînd plecase pe cărări ocolitoare faţă de această lume în care viaţa îşi spune cuvîntul, și o aud luîndu-mă la rost:
– Unde ai fost? Te-am văzut la semafor...
– Cum adică m-ai văzut?, o întreb uluit.
– Erai cu o persoană de sex feminin, îmi spune cu dezinvoltură.
N-aveam cum să-i dau vreun răspuns. Brusc, simţeam că nu mai am aer, că mă sufoc, iar picioarele mi se înmuiaseră... De unde pînă unde să mă vadă pe mine la semaforul incertitudinii, într-o lume invizibilă aflată într-o continuă mişcare fără vreo direcţie anume... Să mă fi urmărit, cumva?
Deodată aud un zgomot asurzitor de parcă s-ar fi tras cu tunurile din toate părţile, iar cerul se rupea bucată cu bucată căzînd peste pămînt... Cîinii urlau a disperare, de parcă erau haite de lupi, iar bătăile repetate în uşa apartamentului în care locuiam se auzeau tot mai insistent... Buimac de somn, cu greu mă las scos din aşternut şi merg spre uşă să văd ce se întîmplă. Era poştaşul... îmi adusese o telegramă pe care era scris cu litere mari: „VINO ACASĂ. MAMA MOARTĂ! Semnează sora ta, Genica”.
Dispăruseră brusc toate imaginile din visul de peste noapte cînd m-am aflat, pentru cîteva momente, în faţa Afroditei... Nu mai aveam cuvinte. Eram ca mut. Din dimineaţa aceea, după o călătorie intergalactică, în afara existenţei mele, aveam să înţeleg că, într-adevăr, am rămas singur pe lumea asta pentru tot restul vieţii mele.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „ Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite