Fără coroniță
  • 06-08-2021
  • 0 Comentarii
  • 167
  • 1

Iată-mă la serbarea de sfîrşit de an a clasei a patra, însemnînd terminarea şcolii generale... Împreună cu colegii mei de clasă din sat şi cu domnul învăţător m-am urcat pe scenă, să susţinem spectacolul şcolăresc, pregătit cu mult timp înainte. Pentru că domnul, înainte de organizarea vreunei sărbări, ne dădea fiecăruia să învăţăm cîte o poezie şi, pentru că unii elevi reţineau mai anevoie un text, ne chema şi la repetiţii, să nu cumva să ne facem de rîs în final.

De îndată ce s-a tras cortina, s-a făcut linişte peste tot. Fiecare copil era îmbrăcat în cele mai curate haine. Voioşia noastră copilărească ne lumina chipurile, la fel ca soarele reflectat într-o nesfîrşită oglindă de rouă. Ce frumoşi eram... Ce bine ne stătea aşa, gătiţi de sărbătoare şi cu bucuria pe feţe.

Domnul dădu tonul cu arcuşul său. Pentru început intonăm două sau trei cîntece patriotice. Apoi, unul cîte unul, sîntem chemaţi să ne recităm poeziile. Cînd am ieşit în faţă, să-mi spun poezia şi văzînd-o pe mama în mulţime, cu privirea încruntată către mine, am crezut că mi se opreşte inima în piept. Nu mai aveam pic de aer şi mai erau, cred, două sau trei versuri de recitat, dar n-am mai putut să rostesc nici un cuvînt. Atunci m-a bufnit un hohot de plîns. A venit imediat domnul, m-a luat uşor de mînă şi m-a dus în spatele celorlalţi copii. O auzeam parcă pe mama cum cum scrîşnea din dinţi că m-am încurcat.

Nu a rîs nimeni de mine. Dar de ce m-am pierdut cu firea? De ce oare am uitat poezia? Înainte de a mă urca pe scenă, domnul mă ascultase şi o ştiusem la perfecţie. Nu mă bîlbîisem, nu mă încurcasem la nici un vers. Şi atunci?...

Dar mai cu seamă mă gîndeam la mama... O făcusem de ruşine pentru că nu am ştiut poezia. Şi cît de mult îşi dorise să vadă cum şi pe mine mă aplaudă lumea. Nimeni nu m-a aplaudat, fiindcă nu am ştiut să spun poezia. ... Unii dintre părinţii mai slobozi la gură îi strigau învăţătorului să mă coboare mai repede de pe scenă, că le fac odraslele de rîs. Mă împotmolisem chiar de la primele versuri. Şi era o poezie scurtă, de trei strofe... Domnul o alesese anume pentru mine... Avea cuvinte frumoase, simple... Mă împotmolisem, de frică să nu o fac pe mama de rîs, că prea se uita la mine... Mi se înmuiaseră picioarele, mai ales cînd o văzusem cît de atent mă fixa cu privirile. Parcă o auzeam zicîndu-mi: ,,Vezi, drace, să nu te încurci şi să-mi dai de lucru la palme!”. M-am înecat în sughiţuri şi lacrimi, văzîndu-mă în faţa atîtor oameni... Venise acolo aproape tot satul...

Copilărie... Viaţa zbuciumată a unui copil, ca a unui cîine zburătăcit din toate părţile...

Şi mă gîndeam că, doar cu o zi înainte, ştiusem poezia ca pe apă. Acum, îmi venea să sar de pe scenă şi să fug prin lume fără să mă mai opresc, pînă în pădurea de la Şipete. Acolo, să mă culc în iarbă şi să plîng pînă voi adormi. Iar cînd o să mă trezesc, să nu mai ştiu ce s-a întîmplat pe scenă... De ce am uitat versurile? Că doar repetasem de multe ori, domnul mă şi lăudase în faţa clasei. Cred că o ştiam cel mai bine dintre toţi elevii şi, acum, pe scenă, iată că mă încurcasem...

Mii de gînduri îmi treceau prin cap. Uitasem parcă şi cîntecele. Şi cît se chinuise domnul să ne înveţe. Se întîmpla ceva straniu cu mine... Oare mă deochiase careva? Cînd domnul a început să strige premiile, mi-am revenit. Nu mă mai uitam în sală. Toţi cei care nu primiserăm premiu am fost chemaţi pe scenă şi ni s-a oferit cîte un pacheţel. Şi doar pentru acest pacheţel fusesem ridicat iar pe scenă. Simţeam că podeaua scenei îmi ardea picioarele desculţe, buboase, cu crăpături adînci în călcăie de la ciulinii de pe dealurile unde duceam vacile la păscut. Şi rănile se vedeau, căci pantalonii mei erau scurţi, fără manşetă, cu ţesătura deşirată. Simţeam că tălpile îmi stau pe jar...

Mama era supărată. Nici nu mă băga în seamă. Cu pachetul subsuoară, cum se termină serbarea, alergai într-un suflet acasă. Mă duc în grădină. Ce frumos era acolo! Trandafirii roşii, înşiraţi buchete-buchete, îmi şopteau parcă dintre straturile de flori: ,,Nu fi trist, Daniele, vino lîngă noi, ne vom împleti tulpinile şi-ţi vom face noi coroniţă”. Mă strecor pe sub trandafiri, iar ei îmi aşază pe cap cea mai frumoasă coroniţă. ,,Drumul tău e cu totul altfel decît al celor care au fost premiaţi azi. Nu fi trist, Daniele!”, parcă aşa mi-au mai şoptit ei, învăluindu-mi răsuflarea cu un parfum dulce, îmbietor. Frumoşi sînt trandafirii din grădina noastră, gîndeam eu, nu ca aceia de pe masa premianţilor, aduşi de părinţi pentru copiii lor. Apoi am înaintat pe cărarea din grădină, printre butucii de vie. Totul era minunat, fermecător. Vîntul adia răcoros şi-mi zvînta năduşeala care nu-mi dădea pace. Via, la rîndul ei, parcă îmi vorbea: ,,Daniele, fii bărbat, viaţa ta nu se opreşte aici, succesul tău nu constă în premiile care s-au dat azi. Rîzi, fii vesel... Numai aşa vei realiza multe lucruri bune în viaţă”. Mi se părea că şi pădurea, şi cerul îmi şopteau cuvinte de îmbărbătare. Păsările, pitite printre frunzele pomilor, mă încurajau şi ele, cu ciripitul lor zglobiu: ,,Fii tare, Daniele, şi nu te lăsa învins. Acesta-i abia începutul. Viaţa ta va fi diferită de cea a colegilor premiaţi. Drumul tău în viaţă abia de-acum se deschide... De-acum”.

M-am aşezat cu burta pe iarbă. Mi-am desfăcut pacheţelul. Eram curios ce conţinea, ce-mi pusese mama în el. După ce desfac ambalajul, în hîrtia groasă, galbenă şi învechită, găsesc o bancnotă de 5 lei, puţin mototolită. Erau cei mai mulţi bani pe care îi văzusem în viaţa mea, bani care îmi aparţineau. În pacheţel am mai găsit o mînă de cireşe băşicate şi vreo două caramele. Mă uitam la toate acestea cu tristeţe, dar şi cu bucurie, în acelaşi timp. Ceva, totuşi, mă frămînta. Nu ştiam ce anume: să fi fost gîndul că nu învăţasem sufiecient de bine şi că de aceea nu am luat coroniţă? Pe viitor ştiam ce aveam de făcut.

M-am întors acasă. Soarele bătea spre apus. Mama era în poartă. Erau şi alte femei cu ea. Vorbesc despre serbare... Unele îi laudă pe copiii premianţi. Altele sînt de partea celor care au primit doar cîte un pacheţel de la părinţii lor. Mama e supărată. Mă cheamă la ea şi-mi spune să-i sărut mîna mătuşii Mariţa. Femeia dascălului. Nu înţeleg pentru moment de ce. În fugă, mama îmi spune că pachetul pe care îl primisem mi-l făcuse cadou dăscăliţa. Păi, mă şi mirasem: de unde să-mi facă mama pachet, cînd ea abia răzbătea cu greutăţile şi, peste toate, să-mi pună acolo şi 5 lei?...

La vremea aceea, 5 lei însemnau preţul a două pîini, din alea rotunde, mici, din mai multă tărîţă, pe care tatăl lui Vasile al lui Jenică, care avea serviciu în fabrică, ni le cumpăra de la Oneşti, o dată pe săptămînă. Făcuse mama înţelegere cu el că, dacă ne cumpără pîine, îi va duce sacii la moară cu căruţa şi vacile noastre... Îi va aduce crengile uscate de la pădure, că pădurarul nu dădea voie oamenilor să doboare copaci verzi, fără aprobarea lui, în urma verdictului dat de comisiile speciale de la Ocolul Silvic. Cei ce s-ar fi aventurat să comită asemenea fapte riscau ani grei de puşcărie. De fiecare dată, mama mă trimitea pe mine la movilă, să mă găsesc cu el şi să-mi dea pîinişoarele. Alteori, cînd vremea era nefavorabilă, ni le aducea el.

I-am mulţumit femeii dascălului, fără însă să mărturisesc cuiva cît de rănit îmi simţeam sufletul atunci.

ION MACHIDON,

Directorul revistei ,,Amurg sentimental“

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite