- 19-05-2016
- 0 Comentarii
- 164
- 0
În vacanţele copilăriei, pe care le-am petrecut mai mult pe malul stîng al Oltului, prin zăvoaie cu ouă pestriţe de pasăre şi pe lunci înghiţite astăzi cu lăcomie de argintul barajului de la Moşneni, bietul tata m-a învăţat un lucru de minune. Anume cum să ghicesc lubeniţele dintr-o ochire, cum să le bat cu degetul mare de cîteva ori pînă cînd vibraţia îmi dădea de înţeles: pepenele e bun sau nu e bun, e dulce sau trezit. Miracol mare acordul ăsta dintre degetul unui copil şi mierea pămîntului! Oricum, era şi este un simţ care nu-mi dă greş, un instinct ţărănesc mai presus de orice tratat de specialitate mă face să despart rodul bun de poama năruită şi putredă, pe care numai la porci o mai poţi arunca. Ei, bine, un astfel de dovleac răscopt şi sec mi-a fost dat să văd pe ecranele televizoarelor noastre la scurtă vreme după decembrie 1989. Pepenoaica asta goală pe dinăuntru şi goală pe dinafară, lustruită cu frenezie de slujnica rea care este calviţia, aparţine de drept şi de fapt d-lui Claudiu Iordache. Întîmplarea face că este vorba chiar de capul domniei-sale, bărbierit de natura-mamă într-un moment de mare mizantropie. Cine este de fapt acest Hamlet de provincie, cu o poză studiată de mii de ori în oglindă, îmbrăcat auster ca tînărul Vladimir Ulianov (Lenin), închis în gît aidoma revoluţionarilor intransigenţi fătaţi de umbra lui Robespierre sub ghilotină, cine este acest personaj care ne sperie uneori rudele mai slabe de înger cu ţeasta sa lucioasă, de Yorrick, găsită într-o necropolă din Urziceni peste care a dat un tractorist beat?! Ipochimenul e un obscur tehnician proiectant, provenit pare-se din mica urbe dunăreană pomenită mai sus. Ajuns la Timişoara în urmă cu cîţiva ani, a vrut să facă şi el o facultate, dar a izbutit să fie exmatriculat definitiv din toate institutele superioare de învăţămînt. Motivul? Fiind boxer de meserie, i se punea pata uneori pe creierul mare, care brusc se făcea mic şi animalul devenea de nerecunoscut, sutele de mii de ghioage pe care le încasase pe ring de-a lungul anilor îi zornăiau în urechi clopoţei de argint şi gonguri de bronz, vedea negru înaintea ochilor şi se lua la bătaie cu toată lumea. De altfel, aşa după cum ne-au scris unii cititori care l-au cunoscut, acest Iordache a fost căutat adeseori la cutiuţa de viteze, de unii psihiatri. Acum, să mă ierte Dumnezeu, ca boxer nu mai putea face faţă, întrucît cădea grămadă de la primul pumn şi-l culegeau cu făraşul femeile de serviciu. Aşa s-a întîmplat acum un deceniu şi ceva, întîmplare tragică pe care o să vi-o povestim acum. Plecase toată lumea din sală, după meci, l-au abandonat pe ring, iar două babe milostive care căutau bani pe jos ca să-şi cumpere şi ele faringosept, l-au găsit acolo, au crezut că-i mort şi ce credeţi că au făcut? L-au chemat pe Popa Ţuică să-i facă maslul, i-au pus vată-n nas şi cînd să-l tragă de picioare ca să-l ducă la spălător (acolo unde fac morţii baie, săracii, pentru înviorare) au constatat că mai bîţîia din fluierul piciorului şi le-a făcut chiar cu ochiul. Sărmanul om – veţi spune dacă sînteţi creştini; nenorocitele femei – veţi spune însă dacă sînteţi musulmani, pentru că ele s-au speriat atît de tare încît în loc s-o ia la sănătoasa, reacţia lor a fost măreaţă, pe măsura femeilor eroine pe care le-a dat acest popor: una i-a tras un upercut şi alta i-a scris cu tibişir pe chelie: C.C., care nu însemna Comitetul Central, nici Contra-Informaţii şi nici Casius Clay, ci Claudiu Cheliosul. Noroc că Popa Ţuică a dat lin damf de fragi alcoolizaţi, aşa că Iordache s-a trezit, s-a ruşinat oarecum, apoi a pornit-o zgribulit pe şoselele viitorului oraş martir Timişoara, numai în chiloţi şi într-un singur baschet, şontîc-şontîc, îl privea lumea cu multă admiraţie, spuneau viitorii revoluţionari – „Uite, ăsta-i Iordache, viitorul senator şi prim-vicepreşedinte al FSN, nefericitul, ce rău îl mai chinuie dictatura!“. Aşa vorbeau oamenii, iar în pieptul lui clocotea o ură neîmpăcată faţă de comunism, şi tot mergea el aşa, l-au stropit şi nişte securişti cu o cisternă de-aia de uda oraşul exact cînd ningea mai tare, dar el înainta prin nămeţii oraşului dinspre Calea Girocului, pînă aproape de Catedrală şi unde credeţi că se ducea? Vorba cîntecului: Un’te duci tu, mielule?! Exact la Cenaclul Flacăra, care se afla atunci în cetatea de sub Bega. Apariţia acestui sportiv, în toată grandoarea şi decăderea lui, a produs oarecare senzaţie: la Cenaclul Flacăra nu puteai să intri fără cravată, aşa că un pompier şi-a smuls cravata de la gît şi i-a dat-o acestui Iordache care, deşi numai în chiloţi, a făcut faţă cu o oarecare demnitate momentului istoric pe care îl trăia. În marea lui generozitate cu toţi ambuscaţii soartei, Adrian Păunescu l-a suit pe scenă şi, cu o voce tunătoare, dar plină de duioase şoapte, a rostit în faţa sutelor de mii de oameni care, nemaigăsind bilete, nu puteau fi în sală decît prin reprezentanţii lor, miliţenii: „Oameni buni; fraţilor, priviţi acest om! Parcă a coborît de pe Columna lui Traian şi Decebal, a străbătut două mii de ani de istorie pentru a ajunge la această întîmplare literar-artistică. Poate vrei să ne cînţi ceva, frate, din muzica tînără?“. Bietul Iordache s-a apropiat de microfon, numai că pungaşul ăla de Vasile Şeicaru îi legase trei cîrlige de chiloţi, aşa că se ţinea cu ambele mîini ca să nu rămînă în fundul gol. Cu un suprem efort de voinţă el a încercat să cînte, ce ştia mai bine: „Frunză verde foi de salcă/ Cine m-a pocnit în falcă, of, of!“ Normat că poetul l-a oprit cu un gest de dispreţ, invitîndu-l să gîngurească altceva. Şi atunci s-a produs revelaţia cea mare: întrucît acea şedinţă de cenaclu cădea chiar în ziua de 30 decembrie, Iordache a recitat poezia sa antimonarhistă intitulată „Republica nu-i o plăcintă“, în ciuda unor bagabonţi locali, care au strigat „Ba-i o plăcintă, bivole!“, efectul general a fost magnific şi toţi regaliştii care au greşit de-a lungul istoriei, considerînd că Republica poate fi o plăcintă, ba chiar o gogoaşă, s-au ruşinat foarte mult. (Întîmplarea face că un cititor mi-a dăruit exemplarul din revista „Flacăra“, din 17 noiembrie 1973, unde gulia de Iordache a publicat o pagină de inepţii de-ale lui, inclusiv treaba cu Republica.) Ani de zile a trăit Iordache din acest debut la cenaclu, devenise un fel de celebritate a oraşului, cînd dictatura stingea buleftrica îl chemau oamenii pe străzile mărginaşe ca să lumineze puţin cu chelia lui fosforescentă, nimeni nu-şi mai permitea să-l azvîrle pe ring ca pe un gladiator condamnat dinainte, o corepetitoare de la Corul „Ion Vidu“ i-a cedat chiar locul în tramvai, spunîndu-i cu admiraţie: „Maică, eu l-am apucat pe rege, l-ai ghicit bine. Republica nu-i o brînzoaică, cum credea el, dar ce ne facem că nici brînzoaica nu-i o Republică!“ ş.a.m.d. Încurajat în eforturile sale poetice, Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară „Eliberaţi ringul, urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi pe acest caftitor analfabet, cu creieraşul atins de spiroclicta palida, au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. În treacăt fie spus, dacă pînă în decembrie 1989 editura avea un excedent bugetar de 4,5 milioane lei, fomiştii proveniţi direct din canalele oraşului au tocat totul, acum s-a ajuns la fundul sacului! În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, aşa că a dus-o în echipa lui Pleşu şi Babeţi, la Ministerul Culturii, unde încurcă locul şi ia banii de pomană. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Tot ce-a făcut neisprăvitul ăsta într-un an de zile a fost pentru compromiterea FSN şi atacarea acelora ce au îndrăznit să critice Societatea Timişoara. În plină campanie a „României libere“ împotriva FSN-ului, acest Iordache (pe care nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu ca… prim-vicepreşedinte!); a acordat un interviu tocmai „României libere“, dar nu ca să apere poziţiile formaţiunii politice care l-a făcut deputat, ci ca să înjure revista noastră, cu formularea provocatoare „impostorii de la România Mare“. Pe urmă s-a speriat, în laşitatea lui de om cu creierul tumefiat de pumni, şi l-a trimis pe un alt deputat FSN după mine, prin tipografie, ca să mă înduplece să nu reacţionez cu nimic, că totul a fost o neînţelegere, că el nu-şi aduce aminte să fi declarat aşa ceva „României libere“. I-am dat o şansă, normal, invitîndu-l prin acelaşi intermediar să publice o dezminţire, în măsura în care ziarul băcanului i-a deformat afirmaţiile. Nu, n-a vrut, el avea sarcină de la Timişoara să ne ardă pe noi şi, dacă se poate, să scape şi cu blana nesmotocită. Pe urmă iar ne-a atacat, tot din senin, şi iar s-a speriat, ceea ce arată că avem de-a face cu un paranoic care distruge ceva cu furie, după care cade în transa vinovăţiei şi e maniac depresiv: de data asta a insistat pe lîngă dl. Ion Iliescu, pe care l-a convins să-şi trimită un consilier la un colaborator al meu ca să mă înduplece să nu reacţionez ş.a.m.d. Individul ăsta crede că face jocuri politiceşti deştepte nevoie mare. Acum, după cel de-al treilea grav atac pe care l-a declanşat împotriva noastră în ziarul „Adevărul“, mă văd nevoit să-i spun deschis; măi, Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi nişte derbedei fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi mincinoase şi hoaţe; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică – se prăbuşeşte FSN-ul, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute, aşa cum mă lăudam eu că ghicesc pepenoaicele putrede, în realitate tu eşti un uriaş intestin gros care mănîncă, bea şi îşi face necesităţile; fără nici un pic de judecată şi de simţire umană şi nici măcar animalică, pentru că şi sălbăticiunea linge mîna care-i dă de mîncare, numai tu o muşti şi sapi împreună cu banda ta de calici temeliile statului român.
(va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text apărut în revista „România Mare“, nr. din 8 martie 1991)
-2.4 C