
- 22-05-2023
- 0 Comentarii
- 207
- 0
Auzim mereu la televizor sau citim confesiunile unor actori și regizori care susțin că un spectacol nu este gata la premieră, ci abia după a zecea reprezentație. Ba încă și mai și, de multe ori abia viziunea regizorală, completată cu jocul actorilor și reacția publicului, ajută dramaturgul să înțeleagă ce-a vrut să spună cu piesa lui. Chestiunea este valabilă și în muzică. Odată, un pianist celebru mărturisea că primise o piesă de la un tînăr compozitor. Și citind partitura, a descoperit o suprapunere penibilă de teme melodice. De aceea l-a sunat pe măiestrel, informîndu-l că la nu știu care pasaj are să-l fluiere publicul. Nu se poate!, a obiectat dumnealui. Fii mai atent... Dar maestrul nu s-a supărat. A așezat notele cum trebuie și l-a sunat iarăși pe compozitor. Ai avut dreptate, tinere. Scuză-mă... Păi, vezi, măi nea?...
Dacă în lumea teatrului circulă vorba: ,,Ce se fluieră la premieră se taie”, în cinematografie, foarfeca e în mîna cenzurii care, cu ochii cît cepele, nu lasă să treacă nimica-nimicuța din ce ar putea aduce vreo atingere cît de ușoară la ideologia, politica, religia sau morala vreunui regim. Sportul acesta se poartă peste tot în lume: și la Hollywood, Mosfilm sau China-Film, și la Cinecittà, DEFA Berlin sau Buftea.
Dintre atîtea filme românești, ciobite de cenzură și împinse să refacă unele scene, sau de-a dreptul masacrate, îmi vine în minte producția ,,Zile fierbinți“, creația lui Sergiu Nicolaescu. Acolo, Mihai Coman, directorul unui șantier naval maritim, adică tot el, are nebunia să pună în practică o idee dragă lui Ceaușescu: de ce să cumpărăm de afară mașini și unelte pe bani grei, cînd putem să le facem și noi? Mai ales că țara are datorii de plătit și trebuie să economisim fiecare dolăraș. Ca atare, încăpățînatul director mobilizează mai mulți muncitori supercalificați și le dă sarcina să facă o elice trăsnet cu care să echipeze ditamai mineralierul aproape gata, ce s-o mai cumpărăm de la Japonezi? Buun.
Dar, ce să vezi: se opun niște idioți care susțin conflictul filmului. În fruntea lor, nici nu-ți vine să crezi, este chiar secretarul de partid Colea Răutu care cică de ce directorul șantierului n-a informat și partidul de planurile lui, el de ce aia a calului e pus acolo? Și e de mirare că vigilenta cenzură a lăsat să treacă această atitudine îngustă. Apoi intervine în discuție și un maistru șașiu: ,,De ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare?”. Noroc cu un alt maistru care i-o retează de nu se vede: ,,Mă cutare, dacă n-aș ști cît ești de prost, aș zice că ești reacționar!...”. Dar reacțiunea și cosmopolitismul deja se instalaseră în Centrala din București, care aproape că se predase cu arme și bagaje Occidentului. Cum ar fi, de exemplu, sclivisitul inginer interpretat de Emmerich Schäffer care, în curînd, avea să rămînă în RFG. Filmul lui Sergiu Nicolaescu, grețos-propagandistic, se dădea la televizor numai în ziua de 23 august, așa cum, prin anii ‘60, ori de cîte ori murea vreun grangur politic, se dădea ,,Setea”, un film alb-negru și trist în care nu zîmbea și nu cînta nimeni. Și singura actriță tînără și frumoasă admisă era Flavia Buref, nevasta scenaristului Titus Popovici. Și fiindcă trădătorul Emmerich Schäffer avusese un rol important în film, din cele 10-15 minute rămase, nu se mai înțelegea nimic. Sabotaj în toată regulă, ce mai, noroc cu un tovarăș mai deștept, care s-a prins de treabă și a pus pe foc însăilătura aceea criminală.
E-he, dar să vedeți mai pe la toamnă încolo, copiii moșului, cînd pe plaiurile mioritice se va vorbi iarăși rusește, în zilele cu soț, și chinezește, în celelalte, căci vom întoarce iarăși armele... Să-i vedeți atunci pe alde Gâdea, Tudor, Dinescu, Chirieac sau Pouleanu cum îi vor înfiera, cu mînie naționalistă, pe Iohannis, Băsescu, Ciolacu sau Ciucă, fiindcă Varanul, mason cu grad mare, deja a prins de veste asupra mișcării suveraniste la scară planetară și va dicta schimbarea de macaz.
Alteori, cenzura își face prezența chiar înainte de turnarea filmului. Cum a fost cazul cu o altă peliculă a lui Sergiu Nicolaescu, ceva
cu aceiași comisari Moldovan și Roman, legionarul Paraipan sau țiganul Limbă, film de succes, ce-i drept, chiar dacă, nu știu de ce, Închisoarea Jilava se numea Viraga (era să scriu Viagra, Doamne iartă-mă), profesorii Iorga și Madgearu, Jugu și Mărgeanu, și alte invenții istorice. Dar cea mai mare mistificare fusese așa-zisul masacru pe care legionarii lui Horia Sima îl făcuseră la ,,Viraga”, unde împușcaseră cîteva zeci de comuniști, conduși de ceferistul Pârvu, alias Amza Pellea, nicidecum politicienii și polițiștii care executaseră ordinele regelui Carol al II-lea de a suprima mai multe căpetenii legionare. Cînd au ajuns la putere legionarii, i-au strîns pe toți dușmanii lor la Jilava și i-au împușcat, temîndu-se că generalul Ion Antonescu, versatil cum era, dorea să-i dea pe mîna justiției corupte, în speranța că, după un an-doi, vor fi iarăși liberi.
Într-o comedie de Aurel Baranga, la început jucată pe scena Naționalului de Marcela Rusu, nevasta dramaturgului, și într-un film, de Carmen Stănescu, cele două actrițe întruchipaseră, pe rînd, o directoare de teatru, care pregătește avanpremiera unei piese cu probleme. Fiindcă nu-i place viziunea regizorală a lui Dem Rădulescu, nici că Toma Caragiu, în rolul lui Othello, adaugă replici de la el, iar Gheorghe Dinică întîrzie la repetiții. Apoi Carmen Galin, o tînără actriță care nu știu ce mai vrea și aia, urmată de Radu Beligan în rolul soțului neglijat de directoare, care parcă s-a măritat cu teatrul, ce mai, avem un balamuc în toată regula.
La avanpremiera cu șefii cenzurii de la Cultură, priviri furișate din scenă și scrîșnet de măsele în sală. Aplauze anemice ici și colo. La sfîrșit, culturnicii dau frîu liber obiecțiilor de natură ideologică, una mai tîmpită ca alta. Mai țin minte doar idioțenia unui grăsan de a scoate replica: ,,Am pus-o de mămăligă...”, ca nu cumva să se interpreteze ca o aluzie la seceta care ar fi putut să compromită recolta de porumb. Dar, curajoasă foc, directoarea o ține pe a ei: nu se taie nimic! De frică, toată distribuția își depune demisia, nu cumva că apreciază dizidența directoarei.
A doua zi, premiera cu sala plină. Pe primul rînd, plutonul de execuție format din balaurii cenzurii. Nici unul nu zîmbește, așteptînd să vadă modificările din text. În mijlocul lor, tovarășul Topală cu soția, un fel de strămoș al lui Mihai Dulea de odinioară. Spectatorii au aplaudat, însă n-au arătat prea mult entuziasm. Dar la jumătatea actului al doilea s-a produs dezastrul: tovarășul Topală s-a sculat și a plecat din sală. Ce nu i-o fi plăcut, Doamne, s-a mirat directoarea de pe scenă, cu ce l-oi fi supărat?
A doua zi, biata femeie este singură în tot teatrul, căci pînă și femeile de serviciu demisionaseră. Dar sună telefonul de la cabinetul tovarășului Topală. Din ce apucase să vadă, îi plăcuse piesa și ar vrea mîine să o mai vadă o dată. Atunci, de ce a plecat? Primise un telefon din partea tovarășului Dej și era musai să se ducă. Directoarea zîmbește, în sfîrșit, și spectatorii aplaudă și ei relaxați. Final fericit, optimism, încredere în viață, basme...
Tot Aurel Baranga, dar în memoriile sale, ne relatează o altă pățanie, de data aceasta personală. Tocmai dăduse premiera cu ,,Siciliana”, o satiră la adresa absolvenților universitari, profesori, agronomi, doctori și ce-or mai fi fost, care cam întăreau din piele cînd era vorba să plece la post, în provincie. Invers ca în ,,Toamna bobocilor”, unde absolvenții țin morțiș să rămînă la țară. Acuma, absolvenții noștri s-au boierit: nu mai vor nici în București și nici la țară: vor în State și în Occident. Revenind la ,,Siciliana”, iarăși cenzura mîrîie: tovarășe Baranga, dumneata pui problema în mod sectar. Nu toți absolvenții refuză să se ducă la țară. Doar cîțiva... A două seară, ,,Siciliana” se dă pentru ultima oară, după care cade cortina. Doliu în culise, pe scenă, și în sală… Deodată apare un tovarăș cu soția. E cel mai tînăr membru din C.C. Mi-a plăcut piesa, spune el la plecare, dar trebuia mai tare. Să vii mîine, să-ți dau o listă cu sutele de absolvenți care vor să rămînă în București... Și piesa nu s-a mai scos niciodată de pe afiș.
Am văzut și eu comedioara, într-o seară, la Eforie, pe cînd Teatrul ,,Valahia” din Giurgiu se afla într-un turneu pe Litoral. O tîmpenie simpatică, ceva între ,,Las Fierbinți” și Grupul ,,Mondenii”. În rolul principal, marele Dem Rădulescu: a fost demențial! Toată grădina era pe jos, sufocîndu-se de rîs. Peste cîțiva ani, la televizor, iarăși ,,Siciliana”, cu Mircea Diaconu în rolul principal. Eu, care pe vremea aceea aduceam un pic cu marele Dem Rădulescu, aș fi făcut rolul ceva mai bine și aș fi smuls măcar un zîmbet. Ce mai, o însăilătură jalnică. În care eroina principală, prezentîndu-se totuși la post, se îndrăgostește de tovarășul Damian, directorul ceapeului local, și se mărită cu el, sugerînd că, într-adevăr, doar cîțiva dezorientați se visau agronomi la Direcția Parcuri și Grădini din București. Eu însumi, cînd m-am prezentat la Inspectoratul Școlar Botoșani cu o sacoșă de certificate medicale prin care ceream să fiu scutit de cei 3 ani de stagiu la țară, inspectorul m-a liniștit: stai acolo măcar un an, îți vezi de treabă și, după aceea, mai vorbim. Și așa a fost.
PAUL SUDITU
PAGINA 18
„Iubire pentru țara natală, dragoste pentru libertate“ (II)
– Helmut Kohl, cel care a unit Germania și a creat Uniunea Europeană –
Este interesant faptul că Helmut Kohl, fiind șeful Renania-Palatinat, nu s-a limitat doar la rezolvarea problemelor socio-economice. Așadar, într-o declarație guvernamentală din 20 mai 1969, el a amintit că regiunea a făcut și va face parte dintr-o Germanie unită. Tema unificării în acei ani a fost ridicată în mod repetat de politicienii germani, dar de multe ori a fost un joc pentru public și o dorință de a atrage voturile alegătorilor patrioți. Dar Helmut Kohl a apărat această idee în mod consecvent, în declarațiile sale a existat întotdeauna convingerea fermă că Germania va fi din nou unită.
În toate posturile politice și guvernamentale, el s-a dovedit a fi cel mai tînăr și mai energic din cercul său. Acest lucru nu a putut decît să contribuie la cariera lui, însă, în primul rînd, succesul său s-a construit pe sîrguință, determinare și talent politic. O altă caracteristică a fost capacitatea lui de a-și selecta echipa. Mulți dintre cei care în viitor aveau să formeze coloana vertebrală a aparatului lui Kohl în calitate de cancelar federal începuseră să lucreze cu el în guvernul federal din Renania-Palatinat. Toate aceste calități și o poziție consecventă pe probleme importante
pentru germani au determinat succesul politic al lui Helmut Kohl.
Pentru acesta, 1969 a fost un an marcat de succese politice, dar partidul său trecea prin momente grele. În acest an s-a încheiat perioada de 25 de ani de hegemonie a CDU în politica vest-germană. Partidul a pierdut alegerile parlamentare, iar reprezentantul social-democraților, Willy Brandt, a preluat funcția de cancelar. Unul dintre motivele înfrîngerii, conform ziarului de partid al CDU, a fost faptul că liderii de partid nu aveau interes, dorință sau timp să conducă pe deplin formațiunea. CDU avea nevoie de o modernizare, iar Helmut Kohl, tînăr, energic și hotărît ca nimeni altcineva, s-a potrivit în rolul unui nou lider. La congresul din 1973, a fost ales noul președinte al CDU, post pe care îl va ocupa timp de 25 de ani și din care va reînnoi radical partidul. Înainte de sosirea lui, CDU fusese o organizație destul de închisă, aproape de castă, iar Kohl a decis să o transforme într-un partid pentru care fiecare german ar dori să voteze.
Deja în primii ani de conducere a lui Kohl, numărul de membri ai partidului și ai organizațiilor sociale și de tineret pe care le-a creat aproape s-a dublat și a depășit un milion de oameni, ceea ce a devenit un record absolut al vremii. Dacă în trecut alegătorii CDU proveneau din clasa de mijloc a societății, din clasa burgheză și din rîndurile catolicilor, atunci odată cu apariția lui Kohl, partidul a devenit atractiv atît pentru muncitorii germani, cît și pentru reprezentanții confesiunilor protestante din Germania de Nord. Sub conducerea sa, CDU s-a transformat într-adevăr într-un partid popular, adunînd catolici și protestanți, partea de jos și de vîrf a societății. Interesant este că, în această etapă, adversarii politici ai lui Kohl i-au reproșat faptul că el, catolic fiind, a încheiat o căsătorie pur politică cu un protestant, căutînd astfel să atragă voturi în nordul Germaniei. Totuși, acest zvon nu a avut nimic de-a face cu realitatea. Cert este că politicianul pragmatic a rămas transparent în problemele de familie. Și-a cunoscut viitoarea soție cînd abia împlinise 18 ani, iar aleasa lui Hannelore avea 15 ani. În timp ce se întîlneau, și-au scris unul altuia peste două mii de scrisori, iar după căsătorie, au creat o familie germană ideală.
Deținînd o mare influență, Helmut Kohl și-a păstrat imaginea și a rămas foarte modest în viața de zi cu zi. Devenit deja cancelar, și-a petrecut întotdeauna vacanțele cu familia pe malul lacului Wolfgangsee și și-a descris viața de familie astfel: „Soția mea spală vasele, iar eu le șterg”.
Tînărul cancelar
S-ar putea considera că toată cariera politică a lui Helmut Kohl a fost un șir lung de victorii și succese. Dar nu trebuie omis faptul că viitorul cancelar a pierdut primele alegeri parlamentare în 1976, ca șef al CDU. Formal, partidul său a cîștigat primul loc cu 48,6% din voturi, dar coaliția de oponenți ai CDU – Social Democrați și Liberi Democrați – a obținut 50,5%, ceea ce le-a permis să formeze un guvern.
Helmut Kohl a rămas liderul opoziției și a început demersurile pentru revenirea partidului său la putere. A părăsit postul de prim-ministru al landului său natal Renania-Palatinat și s-a mutat la Bonn, pe atunci capitala Germaniei. Acolo și-a arătat cele mai bune calități de politician și diplomat, rupînd unitatea coaliției de guvernămînt și cîștigînd de partea lui micile grupuri de partid. Cu toate acestea, chiar înainte de intervenția sa, coaliția de guvernămînt a RFG de la începutul anilor 1970 - 1980 s-a dezvoltat enorm. Țara a intrat într-o criză economică: întreprinderile s-au închis, inflația și șomajul au crescut. Democrații au susținut liberalizarea economiei; social-democrații, dimpotrivă, au susținut un control mai mare al statului și garanții pentru populație. Profitînd de eșecurile SPD în economie, Helmut Kohl a propus un vot de neîncredere pentru guvern. Inițiativa a fost susținută de democrații liberi, care au primit o serie de posturi cheie în noul cabinet, inclusiv scaunele de ministru de externe, economie, justiție și agricultură.
Helmut Kohl, la vîrsta de 52 de ani, a devenit cel mai tînăr cancelar din istoria Germaniei. În primele două mandate, el a pus accentul pe politica socială și economică. Pe de o parte, asistența pentru șomeri și alocațiile pentru copii au crescut, pe de altă parte, în anii domniei sale industria germană s-a prăbușit.
Politologul Oleg Bondarenko, directorul Fundației pentru Politică Progresivă, atrage atenția și asupra factorilor de succes economic extern ai guvernului lui Helmut Kohl. Din cauza crizelor constante din Orientul Mijlociu, Europa avea mare nevoie de un furnizor de energie de încredere. Acesta a devenit Uniunea Sovietică, care în anii 1970 a încheiat o serie de acorduri cu RFG privind livrările pe termen lung de petrol și gaze. Mai mult decît atît, volumul de gaz sovietic furnizat RFG s-a dublat între 1980 și 1990, au fost semnate contracte pe termen lung, iar prețurile la energie au rămas stabile și destul de scăzute. „Miracolul economic german și puternica industrie germană au fost posibile în mare parte prin resurse ieftine. Helmut Kohl a devenit primul beneficiar al parteneriatului energetic dintre Europa de Vest și URSS”, spunea Oleg Bondarenko, politolog, director al Fundației Progressive Policy.
Într-un ritm accelerat, în Germania au fost create noi unități de producție și au fost modernizate cele vechi, au apărut noi locuri de muncă. În paralel, se lucra pentru crearea unei piețe unice europene, care a contribuit la dezvoltarea exporturilor germane și la extinderea capitalului german în țările europene. Ieșirea din criza economică și creșterea generală a nivelului de trai au sporit popularitatea lui Helmut Kohl, ceea ce i-a permis să cîștige alegerile din 1987. Și acum, avînd deja o bază puternică acasă, a putut să înceapă principala lucrare a vieții sale – unificarea Germaniei.
Existența unei singure națiuni –
un scop greu de atins
După sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial, Aliații au împărțit Germania în patru zone de ocupație: sovietică, americană, britanică și franceză. Dintre acestea, două state germane s-au format în 1949: RDG – în zona sovietică și RFG – în zona aliaților occidentali. Singura excepție a fost Berlinul de Vest, o enclavă a Germaniei de Vest în Germania de Est.
Inițial, ambele state pretindeau că reprezintă interesele întregului popor german. Cu toate acestea, în anii 1960, autoritățile RDG și-au schimbat poziția și au anunțat că o națiune germană separată trăiește în Germania de Est – socialiștii.
În Germania de Vest a dominat o abordare diferită. Primul cancelar al Germaniei, Konrad Adenauer, s-a opus ferm RDG și a susținut că numai guvernul său are dreptul democratic de a reprezenta poporul german. „Poporului german trebuia să i se redea dreptul care nu a fost refuzat niciunui popor de pe pămînt: acela de a forma un guvern prin liber arbitru care să poată vorbi, acționa și decide în numele întregii națiuni germane”, spunea la acea vreme Konrad Adenauer.
La începutul anilor 1950 și 1960, Germania a oprit chiar relațiile diplomatice cu țări care aveau contacte cu RDG. Această politică nu a avut un efect pozitiv și a fost revizuită curînd. Dar germanii din RFG, în ciuda întregului militantism și rigidității poziției lor, nu au abandonat niciodată ideea de a uni întregul popor în cadrul unei singure Germanii. În 1969, după ce social-democrații au ajuns la putere în Germania sub conducerea lui Willy Brandt, țara și-a îndulccit semnificativ atitudinea față de RDG. În cadrul așa-zisei noi politici estice a avut loc o recunoaștere reciprocă a independenței și suveranității RFG și RDG, a fost afirmat principiul inviolabilității granițelor celor două state. În același timp, era exprimată încrederea că în viitor poporul german, prin autodeterminare liberă, își va recăpăta unitatea. Cu toate acestea, pentru social-democrații aflați la putere în anii 1970, problemele dezarmării și extinderii au fost o prioritate în afacerile internaționale. Pentru creștin-democrați, și cu atît mai mult pentru înflăcăratul patriot Helmut Kohl, principalul scop a fost soluționarea chestiunii germane.
În mod firesc, în prima sa declarație guvernamentală au fost exprimate două teze: existența unei singure națiuni germane și posibilitatea de a depăși scindarea în perioada istorică pe care o traversau. Și deși ultima teză poate părea oarecum vagă, de fapt, Helmut Kohl a promis astfel că va încerca să facă totul pentru a realiza unitatea țării în timpul domniei sale. „Statul național al germanilor este distrus. Dar națiunea germană a rămas și va continua să existe”, spunea Kohl.
(va urma)
N.K.
PAGINA 19
-1.3 C