Prezentul plin de sine refuză tot ce trecutul a făcut bine. Pe lîngă atîția apologeți de duzină, Democrația are adversarii ei, care caută să-și conștientizeze limitele pentru a se autodepăși din mers. Ei și-au propus să combată incompatibilitatea dintre comunism și capitalism.
Falia dintre cele două tabere, frapantă după 32 de ani, s-a adîncit și mai mult, schimbarea fiind trăită de oameni într-un mod confuz. În lipsa conceptelor clarificatoare, generațiile care au traversat ambele epoci încearcă să acopere sau să descopere ceea ce în prezent nu cunosc, unii argumentînd prin lipsa reperelor post-decembriste, iar alții, izolarea în care au fost obligate să trăiască.  
Am urmărit recent un interviu în care se făcea referire la ,,gustul” copilăriei în comunism – o copilărie ,,cu cheia la gît”, întrucît părinții munceau multe ore – și gustul copilăriei din prezent, în care copiii au rămas în grija bunicilor sau abdonați de părinții plecați, de nevoie, să-și cîștige bucata de pîine culegînd căpșuni pe pămînt străin. Am reținut cîteva opinii ale unor așa-ziși democrați, care susțineau că în copilăria lor comunistă nu aveau jucării (omițînd să amintească de Fabrica,,Arădeanca”, distrusă în prezent, care producea tot felul de jucării, desigur, la nivelul anilor de atunci) și afirmau că este de preferat gustul copilărei de plastic, din prezent, cînd copiii petrec, ore în șir, singuri în fața televizorului sau navigînd pe internet, uitînd să se mai joace. Iar dacă e să comparăm gustul ciocolatei cu lapte și alune sau al biscuiților ,,Eugenia” cu gustul ,,gumei de mestecat” adusă din Occident, diferența este la fel de mare ca în cazul gustului pe care îl au roșiile românești, în comparație cu cele din import. Să nu vorbim de mezelurile din trecut și cele din prezent, pentru a nu face indigestie...
De ce oare, cu prețul renunțării la tot ceea ce a fost bun, se caută impuritatea, doar din dorința de a denigra o epocă devenită istorie?
Avem o țară, ,,Grădina Maicii Domnului”, cu frumuseți la care rîvnește o lume întreagă, dar de care noi ne rușinăm, și permitem ca ea să devină groapa de gunoi a ,,stăpînilor” care își depozitează aici zdrențele și putreziciunile de tot felul.
Cînd, cu mulți ani în urmă, am fost la Paris, m-au fascinat magazinele cu vitrinele lor de basm. După 1989, timp de vreo 3-4 ani, nu am mai mers prin centrul Bucureștiului. Dar cînd, în sfîrșit, m-am deplasat prin zonă, crezînd că pe bulevardele principale voi vedea vitrinele magazinelor concurînd cu cele de la Paris, am descoperit o imagine dezolantă: vitrine cu geamuri sparte, goale, cu bare de lemn pe ușile de la intrare și mormane de gunoaie în fața magazinelor. Nu mi-a venit să cred. Trist este că și în prezent, pe bulevardele centrale, gunoaiele fac parte din peisajul cotidian, cu care se pare că lumea s-a obișnuit...
Indiferența și incompetența celor ce gospodăresc Capitala și-au pus amprenta pe un cap prea mic pentru o căciulă așa de mare. Pînă la urmă, efectul acestei neputințe este cel al melancoliei și al unei tristeți adînci, pe care le resimțim în fața inutilității ,,aleșilor”. Mulți dintre ei, cu diplomele obținute în perioada de ,,tristă amintire”, pășesc acum cu dezinvoltură prin Palat, și nu le pasă că aceia care l-au construit îngheață în apartamentele lăsate fără căldură și apă caldă. E cinstit să spui lucrurilor pe nume, char dacă asta NU CONVINE!
,,Tu nu mai știi ce-i aia «trai decent»
În beznă stai, te speli cu apă rece
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminați sîntem, din zece-n zece”. (,,Marea umilință” – C.V. Tudor)
LILIANA TETELEA