Da, Uniunea Europeană s-a vîrît singură la „bulău”, unul neo-liberal, e adevărat, dar tot bulău rămâne. S-a blocat, carevasăzică, în propriile ei neputințe și idei fixe, fiindcă orgoliul de a avea întotdeauna dreptate o împiedică să vadă ieșirea. În urmă cu mai bine de  două decenii, UE și-a dezvăluit Strategia de la Lisabona, care își propunea să transforme blocul în „cea mai dinamică, competitivă și durabilă economie bazată pe cunoaștere, care se bucură de ocupare deplină și de coeziune economică și socială consolidată”.
Știm cât de bine a funcționat. „Aproape dinamică, cu siguranță nu competitivă, UE a rămas în mod constant în urma celorlalte națiuni – scriu cei de la UnHerd, omițînd că de fapt UE nu este o națiune și nici măcar un stat – în fiecare măsură economică cheie. Pe măsură ce SUA și China își intensifică cursa pentru supremația tehnologică a Secolului al XXI-lea, Europa este lăsată să privească de pe margine — împinsă de stagnarea economică, costurile mari ale energiei, revoltele politice și inerția birocratică”.
Și acum intră în panică în legătură cu amenințarea cu tarifele la import venită de la Donald Trump. Dar o reechilibrare a economiei europene, care are în prezent un excedent comercial masiv față de SUA, ar fi într-adevăr un lucru atât de rău? Realitatea este că o creștere a exporturilor nu indică o economie de succes. Dimpotrivă, UE a fost întotdeauna o putere exportatoare tocmai din cauza economiei sale slabe, cauzată de lipsa consumului intern și a investițiilor.
Statele Unite și-au exprimat îngrijorarea cu privire la politicile mercantiliste ale UE de mult timp – chiar dinainte ca Trump să apară pe scena politică. În urmă cu mai bine de un deceniu, Departamentul de Trezorerie al SUA a criticat autoritățile europene pentru că trageau în jos economia mondială. „Ajustarea generală a Europei se bazează, în esență, pe cererea care provine din afara Europei, mai degrabă decât pe abordarea deficiențelor de cerere care există în Europa”, au scris ei. De atunci, nimic nu s-a schimbat.
Războiul comercial al lui Trump s-ar putea dovedi, de fapt, a fi o binecuvântare pentru UE, dacă forțează blocul să se îndepărteze de modelul său defectuos condus de export, care se bazează în mod fundamental pe suprimarea cererii interne și a investițiilor în favoarea cererii din străinătate. Într-adevăr, amenințarea Trumpiană a determinat deja o mișcare în cadrul UE pentru a aborda slăbiciunile sale structurale.
O astfel de inițiativă a fost anunțată zilele trecute de președintele Comisiei, Ursula von der Leyen. Noul ei „plan” promite să întreprindă această reechilibrare și să facă din Europa „locul în care tehnologiile, serviciile și produsele curate viitoare sunt inventate, fabricate și puse pe piață” – și toate acestea „în timp ce este primul continent care devine neutru din punct de vedere climatic”, scrie UnHerd. După cum observați, von der Leyen tot Green Deal are în cap. Nu a înțeles că e greșit ceea ce face.
Cu toate acestea, la o examinare mai atentă, planul Comisiei pare să fie puțin mai mult decât un amestec familiar de cuvinte la modă – AI, materiale avansate, calcul cuantic, bio­tehnologie, robotică – asociate cu imagini perplexe, inclusiv o busolă care indică în mod grăitor în opt direcții diferite simultan. Este o prezentare PowerPoint deghizată într-o strategie, așa cum a descris-o atât de precis Wolfgang Münchau.
„Efortul de simplificare fără precedent”, planificat, începând cu o revizuire majoră a raportării durabilității și a due diligence, ar oferi companiilor europene, dacă va fi urmat, un pic de răgaz față de cadrul de reglementare omniprezent și în continuă creștere al UE, care a devenit o barieră sufocantă în calea creșterii și inovației, în special în sectorul tehnologic. Dar acest lucru nu va rezolva problemele economice de bază ale blocului: deficitul cronic de investiții productive, în special în cercetare și dezvoltare; nivelurile sale scăzute de consum; părtinirea sa înrădăcinată împotriva politicii industriale; costuri mari cu energia și natura fundamental birocratică, pe mai multe straturi, a regimului de guvernanță al Uniunii. Cu privire la aceste aspecte, există doar angajamente vagi față de strategiile și propunerile viitoare – toate probabil că vor dura ani pentru a-și parcurge drumul prin procesul legislativ bizantin al UE.
Însă realitatea este că multe dintre problemele fundamentale ale UE nu apar din simpli „pasi greșiți în materie de politică” sau, cu atât mai puțin, din natura presupusă „incompletă” a blocului. În schimb, aceste probleme sunt profund încorporate în designul supranațional al UE. Cu alte cuvinte, singura modalitate de a aborda cu adevărat provocările economice ale UE este să recunoaștem că problema centrală este UE însăși – scriu ziariștii britanici de la UnHerd.
„Una dintre cele mai semnificative – și adesea trecute cu vederea – constrângeri ale economiei UE este euro. Pierderea suveranității monetare pe care o implică moneda, împreună cu regulile stricte privind deficitul și datoria consacrate în tratatele UE, rămâne una dintre cele mai mari bariere în calea creșterii în Europa, împiedicând capacitatea statelor membre de a-și stimula economiile prin investiții publice și politici industriale active.
Mai mult, UE nu a reușit să compenseze această cedare a suveranității cu instrumente fiscale și de investiții adecvate la nivel european, limitându-se la măsuri temporare, cum ar fi fondul de recuperare Covid-19. Această limitare structurală este un motiv cheie pentru care investițiile din sectorul public din UE au rămas în mod constant în urma celor din Statele Unite și din alte economii avansate. În plus, chiar dacă UE ar reuși să-și extindă capacitatea fiscală și investițională federală, așa cum este preconizată de Busola Competitivității, acest lucru nu ar crea decât mai multe probleme decât rezolvă. În loc să abordeze problemele structurale ale UE, o astfel de mișcare nu ar face decât să împuternicească și mai mult instituțiile sale supranaționale, în special Comisia, aprofundând guvernanța tehnocrată și nedemocratică a blocului.
O altă problemă este părtinirea istorică a UE împotriva unei politici industriale solide. Încă de la înființare, UE a fost profund influențată de doctrinele economice neoliberale care subliniază natura presupus denaturată a politicilor industriale. Normele stricte privind ajutorul de stat interzic în linii mari orice sprijin acordat de statele membre care ar putea favoriza anumite companii sau industrii, cu excepția cazului în care sunt permise în mod explicit prin anumite excepții.
Ideea este că a permite statelor membre să-și susțină industriile interne ar putea duce la condiții de concurență inegale, creând situații în care companiile cu sprijin de stat să aibă un avantaj față de altele. Dar acest lucru lasă Europa dramatic de prost pregătită să concureze cu țări precum China și SUA, care s-au bazat în mare măsură pe politici industriale conduse de stat – precum CHIPS and Science Act și Actul de reducere a inflației (IRA) – pentru a obține un avantaj competitiv, mai ales în ultimii ani.
Ca răspuns, liderii UE au vorbit mai mult despre necesitatea unei strategii «Made in Europe» pentru a contrabalansa impactul economic potențial al poli­ticilor «America First».
Dar realitatea este că acest cadru instituțional al UE o face serios inaptă pentru a se confrunta cu noul peisaj geopolitic al renaționalizării economice conduse de stat din Secolul XXI. În acest context, chiar dacă Competitivitatea Compass recunoaște impor­tanța stimulării suveranității tehnologice sau a consolidării producției europene, statele membre vor găsi o provocare să pună în aplicare tipul de măsuri specifice industriei, care ar putea stimula cu adevărat inovarea sau ancora lanțurile de aprovizionare.
Cadrul complex de guvernanță al UE reprezintă o provocare suplimentară. Blocul operează prin mai multe straturi de luare a deciziilor, implicând nu numai statele membre, ci și câteva instituții cheie. Acest aparat foarte birocratizat, pe mai multe niveluri, are ca rezultat un proces decizional lent și complicat, care duce adesea la răspunsuri politice fragmentate și inconsecvente.
Acesta este motivul pentru care, de exemplu, investițiile limitate și politicile industriale care au loc rămân fragmentate și împărțite pe linii naționale, precum și între statele membre și UE.  În plus, atunci când UE lansează o nouă politică, cum ar fi Busola Competitivității, trebuie să navigheze în mai multe puncte de veto instituționale, fiecare cu propriile priorități și constrângeri. Politica rezultată este inevitabil diluată sau deconectată de nevoile locale, diluându-și impactul și eșuând să răspundă nevoilor reale ale cetățenilor și ale statelor membre. În plus, procesele legislative și de implementare se pot întinde de-a lungul anilor, împingând acțiunile politice în spatele curbei.
Când sunt privite în raport cu aceste provocări sistemice, limitările Compasului Competitivității devin evidente. Deși poate stabili obiective de stimulare a investițiilor, de a încuraja inovarea și de a îmbunătăți competențele, realitatea este că toate aceste eforturi funcționează în cadrul cămășii de forță a euro, a constrângerilor UE asupra strategiei industriale și a unui model de guvernanță greoi. În plus, orice soluție care vizează centralizarea în continuare a politicii industriale, așa cum s-a menționat, ar împuternici și mai mult chiar instituțiile care deseori exacerba aceste probleme structurale prin politici viciate. Un exemplu evident este creșterea prețurilor la energie cauzată de decizia greșită a blocului, sub presiunea puternică a Comisiei, de a se decupla de gazul rusesc. Atât raportul Draghi, cât și Competitiveness Compass subliniază acest lucru ca fiind unul dintre principalele motive pentru pierderea competitivității UE.
În cele din urmă, o adevărată socotire a proble­melor economice ale UE înseamnă să recunoaștem că acestea sunt înrădăcinate în constrângerile economice și politice ale modelului supranațional însuși. Și, pe măsură ce industria și economia Europei se macină din ce în ce mai lent, devine din ce în ce mai evident că nici reformele economice, nici inițiativele strict direcționate nu pot rectifica problemele fundamentale în joc. Europa are, fără îndoială, nevoie de o nouă busolă, dar soluția constă într-o revizuire radicală a colaborării intra-europene”.
Cu o revizuire radicală a colaborării intra europene sunt și eu de acord fiindcă UE nu este un stat, nici măcar unul federal ca SUA, ci este o asociație economică al cărei prim scop a fost inițial crearea unei piețe interne comune. Evoluția din ultimii 20 de ani a vrut probabil să transforme asociația lucrativă europeană numită UE într-un stat federal, ceea ce e cu totul altceva. Cum însă acest lucru nu se va întâmpla, liderii europeni trebuie să schimbe radical politica economică de până acum fiindcă altfel vor rămâne prizonierii închisorii în care singuri au intrat.
IOAN TEODOR