Când senatorul american J.D. Vance a declarat că „urăște Uniunea Europeană”, nu vorbea despre Europa în sens cultural sau geografic. Nu despre Goethe, Beethoven sau Sfântul Apostol Pavel. Vorbea despre „Bruxelles” – acel simbol tot mai evident al unei birocrații opace, ideologizate, ruptă de cetățenii pe care pretinde că îi reprezintă.
Din exterior, Uniunea Europeană pare un bastion al democrației și statului de drept. În realitate, însă, Parlamentul European funcționează adesea ca un teatru de umbre. Deciziile reale se iau în culise – în Comisia Europeană, acolo unde funcționari nealeși decid direcția strategică a unui continent întreg. Iar partidele politice tradiționale, precum PPE, par mai preocupate de imagine și conformism decât de apărarea valorilor europene autentice.
Totul se petrece într-un cadru în care limbajul este viciat. Se vorbește despre „progres”, dar realitatea arată mai degrabă ca o reeducare ideologică. Diversitatea nu mai înseamnă libertate de opinie, ci uniformizarea viziunii asupra lumii, impusă prin directive și stigmatizare publică. Oricine îndrăznește să apere familia, religia sau tradiția este imediat etichetat drept „extremist” sau „retrograd”.
Cine își asumă curajul să spună că migrația necon­trolată a schimbat ireversibil chipul cultural al orașelor vest-europene este marginalizat. Cine amintește că fondatorii Europei unite erau creștini practicanți – Adenauer, De Gasperi, Schuman – este considerat un nos­talgic periculos. Dar poate cel mai trist este abandonul elitelor politice de centru-dreapta, care, în loc să își apere principiile, au ajuns să le cedeze, bucată cu bucată, de frică să nu deranjeze „mainstream-ul”. Ce a mai rămas din acea Europă a subsidiarității, a pluralismului și a respectului pentru suveranitatea națională?
Uniunea Europeană a fost un proiect nobil, născut din ruinele războiului. Dar ceea ce vedem azi este tot mai mult o construcție birocratică, cu reflexe autoritare, în care voința populară este deseori ignorată, iar libertatea devine o lozincă golită de sens.
Europa nu are nevoie de ideologie impusă, ci de rădăcini. Nu de suprastructuri birocratice, ci de comunități vii. Nu de lecții moraliste venite de la Bruxelles, ci de dialog autentic între națiuni libere.
A venit timpul să ne întrebăm sincer: Europa pe care o construim este încă Europa pe care o iubim? În acest context, nu trebuie să ne mire faptul că tot mai mulți europeni – și nu doar în estul continentului – privesc cu neîncredere mașinăria de la Bruxelles. Din Franța până în Suedia, din Italia până în Polonia, oamenii simt că sforile puterii sunt trase departe de votul lor, departe de familiile lor, departe de nevoile reale ale comunităților.
În numele unei „unități” artificiale, se impun politici identitare, cotele de migrație sunt stabilite cu cinism tehnocratic, iar țările care îndrăznesc să spună „nu” sunt amenințate cu sancțiuni. Se dorește o Europă „deschisă”, dar deschisă la ce? La dezrădăcinare, la renunțarea la credință, la uitarea rădăcinilor?
Pe măsură ce puterea economică a Europei se clatină, iar competitivitatea scade sub povara reglementărilor ecologice excesive și a politicilor sociale utopice, vocea celor care cer o schimbare reală crește. Iar această voce nu vine doar de la margine – ci din centrul societății. De la părinții care vor să-și educe copiii fără intervenția statului. De la agricultorii care refuză să fie transformați în birocrați cu laptop și semnătură digitală. De la profesori care nu vor să predea ideologie de gen în loc de istorie sau gramatică.
Europa are nevoie de o contrarevoluție a bunului-simț. De un nou conservatorism european care să reamintească faptul că libertatea nu este negociabilă, că familia este fundamentul societății și că națiunea nu este o rușine, ci o comoară. Avem nevoie de lideri care să nu-și ceară scuze că sunt patrioți. De partide care să nu alerge după like-uri, ci după adevăr.
Conservatorismul nu înseamnă frică de schimbare. Înseamnă curajul de a păstra ceea ce merită păstrat. Adevărurile morale, identitatea culturală, demnitatea popoarelor. Uniunea Europeană nu trebuie distrusă – dar trebuie regândită din temelii. Într-o formă care să respecte diversitatea autentică, subsidiaritatea reală și dreptul fiecărei națiuni de a-și construi destinul. Altminteri, acest edificiu va continua să se fisureze – nu din vina „populiștilor”, ci din cauza celor care au uitat că la temelia Europei stau altare, nu lozinci.
Noi, cei care iubim această Europă – a catedralelor, a satelor, a tradițiilor vii – avem datoria de a spune adevărul. Cu fermitate. Cu speranță. Cu luciditate.
Pentru că nu vrem o Europă „nouă”. Vrem o Europă vie. Și pentru asta, e vremea să ne ridicăm glasul.
IOAN TEODOR