Europa a fost cuprinsă de un val de ură împotriva autorităților și a bogaților (I)
  • 16-01-2024
  • 0 Comentarii
  • 23
  • 1

– De ce acest sentiment riscă să renască –


În conștiința populară, istoria statelor vest-europene de după cel de-al II-lea Război Mondial este asociată cu triumful democrației, drepturilor omului, statului bunăstării și apariția Comunității Economice Europene. Cu toate acestea, nu toată lumea a împărtășit o astfel de imagine idilică. Mulți locuitori din țările vest-europene erau încrezători că autoritățile lor nu merg deloc pe calea cea bună, iar singura modalitate de a îndrepta lucrurile era o revoluție socială. Populațiile urmau să fie dominate de teroare împotriva oficialilor guvernamentali, a marilor oameni de afaceri și a industriașilor. La sfîrșitul anilor 1960, în Franța, Germania, Italia și statele învecinate, organizațiile teroriste de stînga au declanșat un adevărat război pe străzile orașelor.
La 31 mai 2023, Curtea Regională Superioară din Dresda a condamnat-o pe studenta Lina E. la 5 ani și 3 luni de închisoare sub acuzația de vătămare corporală gravă și participare la o asociație criminală. Alți trei inculpați din dosar au primit pedepse diferite de închisoare. Cazul a stîrnit proteste publice în Germania: studenta și complicii ei au comis o crimă motivată nu de rasă, ci de ura de clasă – au atacat un bărbat care era considerat a fi extremist de dreapta.
În raportul său din 2022, Oficiul Federal pentru Protecția Constituției și Lupta împotriva Terorismului a remarcat potențialul de pericol „înalt” al extre­mismului de stînga. Numărul radicalilor de stînga pregătiți pentru violență în țară este de peste 10 mii de oameni. „Actele de violență sînt efectuate intenționat și planificat de grupuri mici secrete și organizate profesional”, se spune în raport. Potrivit serviciului de informații, „atacurile extremiștilor de stînga vizează în primul rînd polițiștii și extremiștii de dreapta, dar și firmele și întreprinderile, în principal din sectorul imobiliar”. Oamenii legii notează și încercările radicalilor de stînga de a-și extinde influența asupra mișcărilor de protest legate de protecția climei. Poate părea surprinzător, dar Germania tolerantă, ca mulți dintre vecinii săi din Europa de Vest, are o tradiție a terorismului de stînga.
„Să creăm o Armată Roșie“
„Să începem o luptă armată! Să creăm o Armată Roșie!” – aceste cuvinte au încheiat manifestul publicat în ziarul Agit 883 din Berlinul de Vest. Manifestanții s-au declarat „fracțiune a Armatei Roșii” (RAF), care avea să devină în curînd una dintre cele mai brutale organizații teroriste din Europa și să provoace reacții în lanț ale adepților.
La sfîrşitul anilor 1960, în rîndul tinerilor vest-germani se declarau nemulţumiți faţă de regimul de conducere şi de situaţia actuală din ţară. Mulți reprezentanți ai instituției germane au avut un trecut nazist, țara se înarma în mod activ, iar pe teritoriul său erau staționate rachete nucleare americane. Situația a fost alimentată activ de serviciile de informații ale Republicii Democrate Germane (RDA), care au lucrat cu profesori de stînga la universități. La început, protestele au fost pașnice. Totul s-a schimbat în 1967, cînd polițistul Heinz Kurras l-a împușcat pe studentul la filologie Benno Ohnesorg în ceafă. El nu a fost tras la răspundere; o anchetă guvernamentală a concluzionat că ofițerul a acționat în legitimă apărare. Cu toate acestea, martorii celor întîmplate au spus o poveste diferită. „Am văzut cum poliția l-a atacat pe Benno Ohnesorg și a început să-l bată cu bastoanele. L-au ținut și l-au bătut... împușcătura nu a fost făcută în legitimă apărare, din moment ce poliția se sprijinea de el, iar bărbatul nu se putea apăra”, spunea Ulrich Jansen, martor al crimei.
Crima a contribuit la radicalizarea protestului stu­denților. În noaptea de 2 spre 3 aprilie 1968, o serie de  dispozitive au explodat în două magazine universale din Frankfurt. Pe 4 aprilie, Andreas Baader, Gudrun Enslin, Torvald Proll și Horst Sehnlein au fost arestați pentru incendiere. Toți patru au fost condamnați la trei ani de închisoare, dar au fost eliberați în vara anului 1969, în așteptarea unui recurs. Odată eliberați, au devenit adevărate vedete politice. În 1970, Andreas Baader a fost arestat din nou. Tovarășii săi au elaborat un plan pentru a-l elibera din închisoare și au angajat-o pe populara jurnalistă Ulrike Meinhof, care a scris articole în apărarea activistului și a complicilor săi în timpul primului proces. Ea ar fi trebuit să interogheze inculpatul; în schimb a condus militanți de stînga în biblioteca unde Andreas Baader a fost adus din celula lui pentru un interogatoriu, care l-a eliberat. „Acționăm de partea celor care încearcă să se elibereze de teroare și violență. Și dacă nu le mai rămîn alte mijloace decît războiul, atunci sîntem pentru război. Și sîntem împotriva celor care promovează utilizarea armelor nucleare, despre care se discută în prezent în legătură cu Vietnamul”, spune Ulrike Meinhof, terorist și jurnalist. După evadare, toți participanții la operațiune au intrat în subteran. Folosind pașapoarte false, aceștia au călătorit în Siria, unde au fost antrenați la baza militanților mișcării Fatah palestiniene. Pregătirea militară a „oamenilor Armatei Roșii” nu a mers bine. Au avut constant dispute cu palestinienii. Germanilor nu le plăcea mîncarea slabă, lipsa alcoolului și regulile stricte, în timp ce palestinienii erau nemulțumiți de morala rafiților. În august 1970, „Armata Roșie” s-a întors în Germania și a început imediat să jefuiască bănci. A existat un aflux constant de noi militanți în organizație. Încercările poliției de a-i aresta erau adesea însoțite de împușcături; în Germania a izbucnit un adevărat război de stradă. În același timp, ideile lor s-au bucurat de o popularitate considerabilă în societate. Faimosul scriitor Heinrich Böll , de exemplu, a emis o scrisoare deschisă în care a numit lupta autorităților împotriva RAF „fascism total”.
În mai 1972, RAF a efectuat o ofensivă. Explozii au avut loc în toată țara: la sediul forțelor armate americane, secțiile de poliție și mașinile oficialilor și judecătorilor au fost aruncate în aer. Ca răspuns, poliția a efectuat o operațiune puternică împotriva radicalilor. În 1972, membri cheie ai RAF au fost arestați. Dar acest lucru nu a oprit valul de violență; „a doua generație” a organizației a început să caute eliberarea liderilor săi prin teroare. Pe 9 mai 1976, corpul neînsuflețit al lui Ulrike Meinhof a fost găsit în celula ei. Un an mai tîrziu, trupurile altor lideri ai RAF, Gudrun Enslin și Andreas Baader, au fost găsite în închisoare în circumstanțe la fel de misterioase.
Teroriștii care erau în libertate erau pregătiți pentru orice și au trecut rapid la luarea de ostatici. Proteste ale ostaticilor au avut loc la Ambasada Germaniei din Stockholm, iar pe 13 octombrie 1979, patru teroriști din cadrul Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei au deturnat un avion Lufthansa care transporta 86 de pasageri și 5 membri ai echipajului, în semn de solidaritate cu RAF. Atacurile teroriste au continuat pînă la reunificarea Germaniei, dispărînd treptat. Oamenii legii i-au arestat pe manifestanți, iar sprijinul public a scăzut treptat. Dizolvarea organizației a fost anunțată oficial abia în 1998. Fracțiunea Armatei Roșii nu a realizat revoluția în Germania. Cu toate acestea, ea a plantat semințe care au încolțit în alte țări din Europa de Vest.
Un deceniu de plumb (1)
De la mijlocul anilor 1960, în Italia a început o gravă criză socio-economică. Guvernul creștin-democraților a încercat din răsputeri să penduleze între diverse grupuri politice și clanuri economice, dar în fiecare an lucrurile au degenerat. Inflația și șomajul au crescut. La fel ca și în Germania, tinerii au fost dezamăgiți de faptul că mulți funcționari de seamă ai regimului fascist și-au păstrat poziția în elita politică și de afaceri. Radicalii italieni de stînga au decis să urmeze calea parcursă de colegii lor germani. Ideea creării unui partid armat a încolțit în mintea stîngii italiene destul de mult timp, dar doar Giangiacomo Feltrinnelli, milionar și director al uneia dintre cele mai mari edituri din Italia, a decis să o implementeze. În curînd, el însuși va muri în timp ce încerca să comită un atac terorist, cînd revoluționarii au plănuit să arunce în aer o centrală electrică și au intrat într-un schimb de focuri cu gardienii. Cu toate acestea, rămășițele grupului său s-au reunit ulterior în cadrul Brigăzilor Roșii, cea mai de succes grupare teroristă italiană din anii 1970. „Brigăzile Roșii” au fost create în 1970 și au început activitatea un an mai tîrziu. Au devenit un adevărat simbol al terorismului de stînga nu numai în Italia, ci în întreaga lume.
Totul a început fără prea multă violență: au deteriorat imaginea funcționarilor și a oamenilor bogați. Mai tîrziu, au trecut la răpiri, fapt care a făcut posibilă completarea finanțelor partidului sau schimbul de ostatici cu camarazii aflați în închisoare.
Anul 1974 a devenit un punct de cotitură pentru aceștia, cînd au atacat doi activiști ai mișcării sociale neofasciste italiene. A urmat arestarea lui Renato Curcio, iar la scurt timp, într-un schimb de focuri cu carabinierii (soldați ai trupelor interne), un glonț o ucide pe soția sa, Mara Cagol. Conducerea organizației a trecut la Mario Moretti, sub conducerea căruia a avut loc principalul val de violențe.
(va urma)
N.K.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite