Din nefericire, muzicienii evrei din România nu s-au prea grăbit să scrie cărţi şi studii de muzicologie – a nu se confunda muzicologia cu gazetăria muzicală! – închinate compozitorilor, muzicologilor, profesorilor şi interpreţilor de origine evreiască, născuţi, crescuţi, susţinuţi şi afirmaţi pe străvechiul pămînt daco-roman. Se poate spune că nici comunitatea evreiască nu a făcut eforturi serioase în această privinţă.

Doar academicianul Nicolae Cajal s-a remarcat, ca o figură proeminentă, în acest climat al eufoniilor româno-evreieşti. Tot slujitorii români ai lumii Euterpei au fost aceia care ne-au lăsat opusuri remarcabile, dedicate contribuţiilor foarte importante, ale unor personalităţi ce au omagiat străvechea spiritualitate românească şi, în egală măsură, valorile culturii născute în ţara lui David şi a lui Solomon, locul unde s-au pus bazele Bibliei, operă solară, fără de care creştinismul nu poate fi conceput! În această ambianţă – aş spune, plumburie, ca un cer bacovian – ar fi bine ca unele figuri de seamă ale etniei evreieşti să mediteze adînc şi să-şi pună multe, foarte multe întrebări…

Poate că Elie Wiesel – cel ce a afirmat că ,,România a ucis, a ucis, a ucis!“, acuzîndu-i, în pofida evidenţelor istorice, pe români ca fiind vinovaţi de atrocităţile săvîrşite împotriva evreilor din Ardealul de Nord – ar trebui, şi el, să vorbească, „sine ira et studio“, despre istorie şi, mai ales, despre cultură, pornind de la documente, iar nu de la resentimente! În ceea ce mă priveşte, în studiile şi cărţile mele – distinse cu prestigioase premii – am pus adeseori în lumină arta interpretativă şi capacitatea creatoare a neotrubadurilor care au continuat – cu originalitate – operele lui Mendelsohn, Mahler sau Schönberg.

Cu atît mai mult, consider că trebuie salutată apariţia excelentului album discografic al valoroasei Orchestre de cameră „Philarmonia“, condusă de maestrul Nicolae Iliescu, în cuprinsul căruia figurează creaţii de Anatol Vieru, Stan Golestan şi Marcel Mihalovici. ,,Suita în stil vechi“, de Anatol Vieru, este o piesă de tip baroc, scrisă de autor în tinereţe, în care se reliefează talentul muzical deosebit şi o apreciabilă ştiinţă componistică. Anatol Vieru rămîne unul dintre cei mai mari compozitori din România, el făcînd parte din generaţia unor prestigioşi creatori, precum Nichita Stănescu şi Tiberiu Olah.

Dacă în anii ‘50 a fost un adept al politicii de stînga – a compus chiar un imn, dedicat lui Stalin! – după revenirea de la studii, din fosta Uniune Sovietică, Anatol Vieru s-a arătat un dur adversar al marxismului şi, conturîndu-şi o nouă estetică, a reuşit să dea naştere unor adevărate capodopere. În acelaşi CD apare piesa ,,Cvartet în memoria lui Paul Dukas“, o foarte inspirată lucrare aparţinînd lui Stan Golestan. Creaţia muzicală, de esenţă neoromantică, a acestui admirabil evreu ,,filo-român“ (fost critic muzical la ziarul „Le Figaro“, din Paris) are la bază folclorul românesc. Marcel Mihalovici – compozitor apreciat de George Enescu şi Constantin Brâncuşi – este prezent, în albumul discografic menţionat, cu lucrarea „Esercizio per archi“.

La fel ca în alte opusuri ale sale, acest alt mare evreu „filo-român“ ni se înfăţişează ca un maestru al neo-barocului sonor, inspirat de melosul nostru ţărănesc, dar şi de estetica grupului ,,Celor 6“ din Paris, dominată de Arthur Honegger. Orchestra „Philarmonia“, dirijată de Nicolae Iliescu, a interpretat cu forţă emoţională aceste realizări incontestabile ale celor 3 autentici artişti, parcă spre a întări sensul aforismului lui Lucian Blaga: „În faţa frumuseţii ai sentimentul că-ţi rişti viaţa, dar într-un fel agreabil“. Cîtă dreptate a avut Şalom Alehem, cînd a spus: „Cel care distinge om de om, acela nu e om“!

DORU POPOVICI