Eșecul din Afganistan – moartea ambiției americane (2)
  • 25-10-2021
  • 0 Comentarii
  • 161
  • 0

Previziuni și catastrofe
Analizînd criza prin care trece Statul american, privită, în mod special, prin oglinda eșecului militar în regiunile de pe glob, unde forțele militare au intervenit cu brutalitate, răsturnînd guverne de la putere și instalînd conduceri docile Statelor Unite ale Americii, autorul cărții ,,O lume în criză”, colonel (r) Florian Gârz, nu putea trece cu vederea acțiunile belicoase ale americanilor din zona Orientului Mijlociu. Specificînd faptul că acest volum a apărut înainte de finalizarea operațiunii ,,Afganistan” – deci, autorul nu se afla în fața faptului împlinit, pe care l-ar fi comentat ca atare – totuși, acesta ne dezvăluie cîte ceva din coordonatele viitoare ale SUA față de frontul din Afganistan. Iată un eșantion, bazat pe studii externe, care pune în valoare perspicacitatea autorului în previziuni geo-strategice: ,,Analiști politici americani din mediul academic constată că puterea și influența SUA în Orientul Mijlociu s-au erodat, americanii nemaifiind în măsură să rezolve nici una din problemele majore ale acestei zone, în fapt și cea mai tensionată din lume”.
În continuare, prefigurînd viitoarele acțiuni ale SUA în această parte a lumii, Florian Gârz conchide: ,,Războaiele «fără sfîrșit» și, mai ales, fără nici un rezultat – purtate de către SUA și de aliații săi – ar putea determina Statele Unite să se retragă din acea zonă”.
În sprijinul concluziei de mai sus autorul aduce o afirmație a fostului președinte al SUA, Donald Trump, care, în octombrie 2015, cînd a decis să retragă efectivele americane din nordul Siriei, a declarat, cu năduf: ,,Să se mai lupte și alții prin nisipurile însîngerate din Orientul Mijlociu!”. Și tot președintele american a ,,deplîns” în repetate rînduri cheltuirea de către SUA a peste 8 trilioane de dolari pentru declanșarea și purtarea războaielor din regiune. Bineînțeles, Trump nu ne spune și cîte trilioane de dolari au scos Statele Unite de cînd au  ocupat Orientul Mijlociu și pînă în prezent...
Desigur, pe noi nu trebuie să ne impresioneze așa-zisa văicăreală a conducătorilor americani, care, atunci cînd au conceput și ordonat aceste acțiuni au știut din capul locului în ce aventură aruncă Statul american. Cît privește ,,răspîndirea democrației” în Orientul Mijlociu, trîmbițată de George W. Bush, cînd a agresat și a cucerit Irakul, în 2003 – rezultatele s-au dovedit catastrofale. După 20 de ani de război perpetuu, cu imense pierderi irecuperabile, eșecul obiectivelor urmărite de către SUA în Afganistan s-a dovedit a fi total. Mai mult, talibanii care sînt dușmanii de moarte ai prezenței americane în Afganistan și care nu au putut fi nimiciți, au ajuns să negocieze, ,,de la egal la egal”, cu forțele americane de ocupație. Astfel, după ce, în 2019, americanii s-au angajat în negocieri oficiale cu talibanii, la 14 februarie 2020 între cele două tabere s-a încheiat o înțelegere privind ,,reducerea gradului de violență” dintre cele două forțe.
Acest act nu era altceva decît recunoașterea în fața opiniei mondiale a slăbiciunii părții americane, nu era decît începutul sfîrșitului războiului NATO împotriva unui Stat islamic despre ale cărui religii și al cărui mod de viață noi, europenii, și nici americanii, nu cunoaștem (și nu înțelegem) mare lucru. De altfel, analiștii militari descoperiseră chiar în această perioadă de incertitudini pe frontul din Afganistan un fapt cu semnificații clare: constatînd că o victorie împotriva războiului insurecțional purtat de talibani este imposibilă, americanii au schimbat total strategia. Trupele americane și aliate s-au retras din zonele de operații, misiunea distrugerii forțelor talibane fiind încredințată armatei și forțelor de poliție aparținînd Statului afgan, iar militarii americani și-au asumat rolul de instructori.
Ca și în alte operații militare majore, înfierbîntați de mirajul unei victorii rapide, strategii americani au scăpat din vedere, la conturarea ecuației inamicului, reacția unei armate naționale atunci cînd o forță militară din afară (fie ea și de sorginte americană) își pregătește rolul criminal, acela de a lupta și descărca arma împotriva propriului popor. Concret, Statele Unite – în viziunea strategiei de mai sus – au alocat 10 miliarde de dolari pentru echiparea și instruirea unei armate afgane cu un efectiv de 24.000 de militari, și a unei forțe de poliție și securitate cu un efectiv de 160.000 de membri. În naivitatea lor, exacerbată de gîndul răzbunării, liderii de la Washington au crezut că armata și poliția vor
prelua ,,războiul anti-insurecțional” împotriva taliba­nilor, astfel determinîndu-i pe afgani să se măcelărească între ei pentru interesele americane.
Cum s-au petrecut lucrurile în realitate, vom citi în cele ce urmează.
Haosul după 20 de ani
Statele Unite ale Americii au invadat Afganistanul în octombrie 2001, la scurt timp după atacul terorist de la 11 septembrie același an, alungîndu-i de la putere pe talibani, pe care i-a acuzat că îi adăpostesc pe Osama bin Laden și alți lideri al-Qaeda, care au organizat acel atac. După 20 de ani au plecat cu coada între picioare, lăsînd forțele militare și pe cele de poliție afgane să le preia funcțiile, păstrînd Statul sub  această formulă, adică fără talibani la conducere. La începutul retragerii trupelor americane și aliate din Afganistan, în luna mai 2021, guvernele de la Washington și Kabul erau încrezătoare în privința capacității (și motivației) armatei afgane de a se opune unei viitoare ofensive talibane. Acest optimism era generat, în principal, de doi factori esențiali: armata și poliția afgană dispuneau de o forță de peste 300.000 de militari, dotarea fiind cu mult superioară celei a talibanilor. Privită prin prisma celor două atuuri, armata afgană părea de neînvins.
Realitatea a fost cea pe care o știm, cea pe care presa și televiziunile au prezentat-o pe larg, cuprinzînd scene în care talibanii nu au întîmpinat nici o rezistență, înaintarea acestora spre capitala Kabul făcîndu-se fără cunoscutele încercări de rezistență și aspectul lugubru al șoselelor pe marginea cărora se înșirau cadavrele luptătorilor răpuși. Fiind martori la reacția armatei naționale afgane, care fie n-a opus nici o rezistență, fie a fugit din calea talibanilor, unii analiști ai acestui aspect ciudat au explicat atitudinea acestora printr-un grad înalt de corupție, care macină armata afgană de mai mulți ani, precum și prin comanda mediocră și lipsită de responsabilitate, la toate nivelurile instituției militare. Deși sînt de acord cu aceste motivații cred că, pentru a ne păstra într-o grilă normală de veridicitate a redării acestui fenomen (care s-a manifestat și cu soldații români ardeleni, care erau concentrați în armata austro-ungară, în timpul Primului Război Mondial, care dezertau și se înrolau în Armata Română, neputînd trage asupra fraților lor români) nu trebuie să abandonăm cauzele de ordin naționalist și moral sau, pur și simplu, de saturație a trăirii numai cu arma la picior a unor mari efective de afgani, membri ai armatei și ai poliției naționale.
La urma urmei, vorbind din punct de vedere uman și al intereselor generale ale poporului afgan, de a reconcilia pacea internă, poate că a fost mai bine procedîndu-se astfel, lipsind țara de alte mii de victime și de distrugeri. Cine a fost atent la desfășurarea acțiunilor pregătitoare retragerii trupelor NATO din Afganistan sigur nu a ratat informația potrivit căreia talibanii începuseră negocierile cu forțele locale, pentru capitulare, cu mult înainte de declanșarea ofensivei lor din luna mai.
Totuși, drama poporului afgan, după 20 de ani de atmosferă de război, dramă de care se face vinovat guvernul american de la Washington, a fost una reală, chiar dacă profunzimea acesteia a fost amplificată și de forțele politice și administrative locale. În timpul ofensivei forțelor talibane, paralel cu retragerea forțelor NATO din Afganistan, și în condițiile întîmpinării unei rezistențe egală cu zero din partea armatei și poliției afgane, tabloul acestei țări debusolate arăta groaznic: președintele Ashraf Ghani a fugit din țară; sute de mii de oameni își părăseau locuințele, mulți ajungînd în capitala Kabul sau în statele vecine; afganii care au lucrat pentru administrația centrală sau cei care au colaborat (în diferite raporturi de serviciu) cu forțele de ocupație se grăbeau să le ceară acestora ajutorul pentru a putea fi extrase din Kabul și transportate la aeroport, de unde să fie transportate în afara Afganistanului; părăsirea Kabulului de către personalul diplomatic, grăbit să ajungă la aeroport pentru a fi în siguranță. Acest tablou atît de incoerent ,,pictat”, derulat într-un ritm contra cronometru, va rămîne ,,expus” în ,,Muzeul” Istoriei contemporane ca o vitrină a rușinii începutului de Secol XXI, spre aducere aminte a viitoarelor generații despre cum, dorind să implementeze democrația lor și în alte părți ale lumii, Statele Unite a torturat un popor timp de 20 de ani, după care l-a părăsit, făcîndu-și autocritica în mod public.
Acestea fiind limitele dezvoltării actualului subiect ,,Afganistan”, nu putem preconiza în mod cert ce turnură vor lua evenimentele peste o lună, peste două sau peste un an...
Un proces amînat
Cîtă ipocrizie! Cîtă lipsă de decență și de empatie din partea unui șef de Stat! Care șef de Stat? Joe Biden, președintele SUA. După ce a bulversat Europa, supărîndu-și colaboratorii din NATO, care au avut forțe militare desfășurate în Afganistan (pentru retragerea prost planificată), președintele Statelor Unite, tocmai pentru a ,,justifica” abandonarea Afganistanului, șterge cu buretele propria deviză a politicii de la Washington – aceea de ,,democratizare” și de modificare a cursului unor națiuni și popoare. Astfel, ipocrit, declară: ,,Misiunea noastră în Afganistan nu a fost niciodată menită să construiască o națiune (n.a.: aici are dreptate – s-o demoleze, nu s-o construiască!). Nu a fost niciodată menită să creeze o democrație centralizată unificată”, adăugînd că singurul obiectiv, valabil și astăzi și întotdeauna, este acela de a împiedica comiterea unui atac terorist pe teritoriul american.
Formidabil raționament!
Formidabilă motivațiune!
Astfel trebuie să gîndească un șef de Stat!
Cu un mic ,,amendament” – o întrebare neutră: ,,De ce nu-ți aperi teritoriul american în fruntariile acestuia, și invadezi și ocupi o țară timp de două decenii, chipurile – pentru a-ți apăra America de teroriști? Nu cumva vrei să urmărești pe potențialii teroriști încă din fragedă pruncie, din fașă? Încerci să aplici pe fundulețul unui pruncuț afgan ștampila de «terorist» sau una de «prieten»?”. Știu, îmi veți aminti că tot în acest serial am scris despre ,,războiul preventiv” inventat de SUA pentru a se ,,apăra” de eventuale atacuri. Da, dar cu o mică diferență de înțelegere: nu a se ,,apăra”, ci a ,,ataca”!
Vorbim și scriem de 20 de ani despre atentatele de la 11 septembrie 2001 și de urmările acestora, la scară mondială, cu exemplificarea, în primul rînd, a Statelor Unite ale Americii – acestui eveniment urmîndu-i și tragedia Afganistanului comprimată în cele două episoade de pînă acum ale prezentului serial jurnalistic. Vorbim și scriem, dar adevărul după care alergăm să-l prezentăm publicului în lumina lui reală stă mereu sub obroc. Dacă pînă acum am exploatat datele din comunicatele oficiale americane, precum și din declarațiile martorilor, încercînd să creionăm tabloul lui 11 septembrie  urmat de suita de 20 de ani de lupte în Afganistan, iată că s-a ivit prilejul să putem avea acces la o parte din documentele actului de la 11 septembrie, documente declasificate ca parte a unui ordin al președintelui american Joe Biden. Documentul despre care este vorba se referă la contactele pe care terortiștii le-au avut cu persoane saudite din Statele Unite, cu toate acestea documentul în cauză este incert, deoarece nu oferă dovezi clare ale unei posibile implicări a guvernului din Arabia Saudită în proiectul atentatului asupra obiectivelor cunoscute. FBI, finalizînd ancheta asupra atentatului de la 11 septembrie 2001, aceasta fiind centrată pe presupusul sprijin logistic care ar fi putut fi oferit teroriștilor de către un angajat al Consulatului saudit din Los Angeles și de un presupus spion al regatului
arab din același oraș (li se comunică și numele în document), președintele american a ,,dezlegat” declasificarea unei părți din dosar.
Pentru că problematica ,,descope­ririlor” făcute de FBI nu are certitudinea realului nici după 20 de ani de la începerea anchetei, mă voi abține să produc comentarii pe această temă. Rămînînd în acest palier al descoperirii judecării și condamnării vinovaților pentru atentatele de la 11 septembrie 2001, mi se pare demn de comentat cazul celui care este considerat de Statul american ,,creierul atentatelor”, inginerul pakistanez, cu studii în SUA, Khalid Sheikh Mohammed. În SUA acesta este catalogat drept comandant operațional al rețelei teroriste al-Qaeda, orchestratorul celor cîteva zeci de comploturi și atentate din întreaga lume, în urma cărora au rămas victime umane numeroase, după cum relatează USA Today. Ceea ce este curios în legătură directă cu acest personaj este faptul că, de aproape 20 de ani de cînd a fost capturat (2003), el este tăinuit de către justiția americană, fără a-l aduce măcar o dată în fața instanței, deși s-a reiterat de mai multe ori, cu diferite prilejuri, că se va realiza acest lucru.
Khalid Sheikh Mohammed (potrivit unui Raport al Senatului american privind programul de tortură al CIA) a fost supus de 187 de ori simulării înecului și altor tehnici de ,,integrare îmbunătățită”, astfel cum le-a numit administrația Bush. Problema devine și mai încurcată dacă ascultăm ce spun avocații apărării care au pornit de la ideea că Mohammed și ceilalți suspecți nu ar putea avea parte niciodată de un proces echitabil. Chiar primele mărturisiri făcute în închisoarea de la Guantanamo, prin care a recunoscut că este responsabil pentru ceea ce s-a întîmplat la 11 septembrie, nu contează pentru avocați, considerînd că toate dezvăluirile sînt rodul supunerii arestaților la tortură. Ca suspansul să fie și mai de nepătruns, au intervenit dereglări și în personalul implicat în a face lumină în acest caz unic în analele jurisdicției americane: cel puțin cinci judecători s-au schimbat de la începutul procesului, în urmă cu nouă ani.
La începutul lunii septembrie, după 15 ani de la transferul la Guantanamo, Mohammed s-a întors din nou în instanță, dar procesul real tot va trena. Invocînd diferite articole de lege, avocații apărării se opun, în continuare, unor proceduri care, susțin ei, ,,le-ar priva clienții de un proces echitabil, și publicul american de un verdict transparent, corect și legitim”.
America pierde! România pierde?
Dacă în 2001 Statelor Unite nu le-au trebuit mai mult de două luni pentru a-i alunga pe talibanii aflați la putere în Afganistan, cam tot de aceeași unitate de timp au avut nevoie, după 20 de ani de așteptare, să se reinstaleze la Kabul. Astfel, după două decenii de participare la cel mai lung și costisitor război purtat de Armata americană pe pămînt străin împreună cu camarazii lor din armatele țărilor NATO venite în sprijinul americanilor, aceștia s-au retras, lăsînd în urmă un adevărat haos, care se va resimți mult timp de aici înainte.
Bilanțul acestui act samavolnic din partea statelor invadatoare este imens, cu toate că este comensurat cu aproximație în multe  componente ale acestuia. Conform presei de peste Ocean, în cei 20 de ani, un număr de peste 800.000 de militari americani s-au perindat în taberele din Afganistan, peste 2.400 dintre aceștia pierind în acest teritoriu, alți peste 20.000 fiind răniți. În același război și-au pierdut viața și un număr de circa 1.145 de militari ai trupelor aliate (dintre aceștia, 27 au fost români). Din acest conflict ce părea, la un moment dat, interminabil, cel mai mult au avut de suferit cetățenii afgani, numărul morților acestora fiind de 66.000 (militari) și 48.000 (civili), conform unui comunicat al Biroului Inspectoratului General Special pentru Reconstrucția Afganistanului. Nu-i putem uita nici pe răniții afgani: 75.000.
Este ceva normal cînd contribuabilul american își manifestă nemulțumirea la aflarea sumei imense cheltuite de Statul american în cei 20 de ani de lupte inutile și de riscuri asumate în mod stupid: așa cum arată Institutul Watson al Universității Brown din Providence, suma totală este de 2.313 trilioane de dolari, revenind pentru fiecare zi cîte 300 de milioane de dolari. La acest capitol se încadrează și armamentul, muniția și tehnica de luptă abandonate de americani în Afganistan. Conform unui grafic publicat de coti­dianul britanic The Sunday Times, cantitatea uriașă de armament care a intrat în posesia talibanilor după retragerea americanilor este estimată la o valoare de 85 de miliarde de dolari. Concret, cîteva exemple: 8.000 de camioane, 169 de transportoare blindate, 109 elicoptere, 56 de avioane, peste 64.000 de mitraliere, 176 de piese de artilerie.
Jurnaliștii britanici semnalează faptul că americanii și-au abandonat armamentul greu, deși ar fi avut suficient timp să-l ia cu ei, în condițiile în care retragerea a început cu mult înainte ca talibanii să cucerească întreaga țară. Ce să-i faci?  În loc de retragere cu torțe, a fost o retragere cu... fuga!
Armata română, în cîrdășie cu cea americană (și cu alte forțe din NATO), a împărtășit aceeași soartă tristă, retrăgîndu-se într-un mod rușinos dintr-un teatru de luptă în care n-ar fi trebuit să pună niciodată piciorul. Din anul 2002 și pînă în momentul retragerii, peste 32.000 de militari ai Armatei României au participat la misiunea din Afganistan, în serii de cîte 6 luni, încadrînd mai multe formații și forțe operaționale și de altă  natură. Pe 21 iulie, la ceremonia de întoarcere, organizată în Piața Arcul de Triumf, în prezența șefului Statului și a altor oficialități, militarii au fost primiți ca niște eroi.
Ce-a pierdut România în acest război care nu a fost al nostru? În afară de cei 27 de militari morți și de traumele celor 227 de răniți, despre costul material nu știm nimic, deși, pe 25 august 2021, în ședința CSAT a fost analizată situația din Afganistan și implicațiile acesteia pentru interesele României, însă subiectul principal s-a referit la rezolvarea fugii din Kabul, cu evidențierea celulei de criză care a reușit evacuarea a 49 de români și a 7 cetățeni străini din țări aliate și partenere.
Ceea ce era mai important să aflăm – consecințele eșecului din Afganistan, unde Țara noastră a avut o susținută angajare militară și politică, pe parcursul a două decenii – ne-a fost servit la finalul Comunicatului, așa, ca într-o lecție politică, pe vremuri ceva frumos, bun de pus în ramă: ,,Membrii CSAT au concluzionat că gestionarea consecințelor situației din Afganistan pe termen scurt, mediu și lung, inclusiv sub aspectul lecțiilor învățate, va reprezenta unul dintre aspectele importante ale unei bune cooperări practice, în complementaritate, între NATO și UE, iar România va participa la acest efort”.
A întrebat cineva, vreodată, Poporul Român – dacă este dornic de acest efort? A întrebat cineva, vreodată, Poporul Român – dacă vrea să-i fie alături Armatei americane în ambiția SUA de a dirija popoare și națiuni? Desigur – NU! Astfel n-ar fi existat pagina neagră a Istoriei Armatei Române, scrisă în Afganistan, între anii 2002 și 2021...
(va urma – ultimul episod)
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite